Eram la ora de chimie, acum mulți ani, când am primit de la prietenul meu, acum soțul meu, un sms despre relațiile inter-umane care încă mă „bântuie”, mai ales pentru că am avut tendința de-a lungul timpului să cultiv amiciții fără să analizez prea atent adevărata natură a persoanelor de lângă mine. Din fericire, am depășit de câțiva ani etapa aceasta. Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, m-am nimerit în bancă lângă o anumită persoană sau am interacționat la vreo coadă de la secretariatul facultății, ori îmi era vecin, și tot așa. Citatul cu pricina este din tomul lui Gabriel Liiceanu, Declarație de iubire, și, merită toată atenția noastră: „Paginile acestei cărți s-au născut dintr-o idee simpla: fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți – pe care i-a preluat în el și pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini care ne fac pe fiecare în parte sa nu regretam ca suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajuta să trecem prin viață. Fiecare om face față la ce i se întâmplă pentru ca este protejat în felul acesta. Fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară, noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.”

Nu cred că acest citat necesită comentarii ulterioare. Viziunea din spatele vorbelor este suficient de clar expusă. Necesitatea unui edificiu afectiv inerent supraviețuirii este cât se poate de adecvată și reală existenței umane. Suntem ființe sociale a căror sănătate psihică este dependentă, fie că ne place, fie că nu, de reacțiile și atitudinile celor din jurul nostru. Să-ți construiești un veritabil edificiu afectiv este o reușită în viață. Să te înconjori cu oameni care te ajută să crești, să te dezvolți și care sunt sincer interesați de bunăstarea ta este cel mai mare dar pe care ți-l poți face ție însuți.

Circulă pe rețelele de socializare o mulțime de filmulețe sau colaje în care ți se „descoperă” metode prin care poți distinge între un prieten adevărat și unul fals. Cred că afluxul uneori agasant al acestor îndrumări au o cauză cât se poate de reală. Tot mai mulți prieteni falși. Aici falsitatea este redusă la atitudinea duplicitară și la discursul insidios în spatele cărora se află în principal invidia. Deși cu siguranță nu poți nega validitatea acestor atitudini atunci când vorbești despre falsitate, ele implică totuși un demers premeditat de înșelare. Cu alte cuvinte, acești oameni sunt setați pe a face rău persoanelor din jurul lor. Bine, și principiul „cine se aseamănă, se adună” este demn de luat în seamă. Deci, dacă nu faci parte din categoria de mai sus și ești o persoană fără tendințe machiavelice și îți dorești alături oameni de o calitate superioară, atunci învață să alegi. Se poate și să te trezești înconjurat de oameni care, fără să realizeze, îți fac rău. În orice caz, dacă cineva te constrânge sau te face să te simți inconfortabil în preajma lui, fie îți este jenă cu valorile tale sau poate chiar cu grosimea sau subțirimea portofelului, atunci ceva nu este în regulă. Dacă, de asemenea, nu poți vorbi liber, nu poți comunica exact ceea ce gândești despre atitudinile persoanei respective, despre modul în care ești afectat de acțiunile ei, ar trebui să-ți pui un semn de întrebare. Ca să nu mai amintim de categoria umană care numai parazitează pe spatele tău. Întotdeauna trebuie să fii prezent la cererile și nevoile „prietenilor”, însă ei sunt întotdeauna prea ocupați și să te asculte. Ei au cele mai mari probleme, dileme, suferințe, provocări, și așa mai departe. Decât cu așa prieteni, mai bine singur cuc în vârf de munte. Întotdeauna poți să-ți iei un câine și problemele tale relaționale s-au rezolvat. Citisem undeva o chestie foarte drăguță legată de rasa mea preferată „Golden retrievers: cheaper than therapy”. Revenind la specia umană, da, lucrurile sunt complicate. Sinceritatea și onestitatea se găsesc mai greu. Oamenii dispuși să renunțe la confortul lor personal pentru tine, sunt rari. Când găsești pe cineva care, necondiționat, e acolo atunci când ai nevoie de el, ține-l bine, și răsplătește-l cu aceeași monedă. Fără reciprocitate nu există relații adevărate. Deși poate suna egoist, cred că, atunci când ne decidem să investim timp și energie într-o relație, - consumul în cazul relațiilor autentice e foarte mare, însă câștigurile sunt pe măsură - ar trebui să ne punem următoarele întrebări la care să ne răspundem cât de sincer putem: „Ce beneficii am eu din această relație și mai ales, cu ce contribui eu în această relație”? Deși pare egoism, de fapt, tocmai pentru că la mijloc avem reciprocitate, principiul este unul altruist. Eu, de pildă, de câțiva ani am învățat să mă înconjor numai de oameni de la care am ce învăța. Dacă ai tendința de a cultiva relații numai cu oameni pe care-i consideri inferiori, pe care să-i ghidezi cum vrei tu și cum consideri tu, atunci ar trebui să-ți ridici câteva întrebări serioase. E foarte bine să ne ajutăm între noi, însă, dacă vrem prieteni reali, atunci dependența pe care o creează o relație disfuncțională în care numai o parte oferă, nu are ce căuta aici. Trebuie să învățăm cum să oferim și, în egală măsură, cum să primim. Apoi, să nu uităm că prietenii ne sunt practic oglindă. Te uiți la ei și îți cam dai seama cine și cum ești.