Fiecare om experimentează, la un moment dat, ceea ce unii numesc ,,viața reală." De obicei, ea apare brusc atunci când pierderea și suferința își fac simțită prezența ca un duș rece. Care este răspunsul potrivit în astfel de situații? Să pretindem în continuare că nu s-a întâmplat nimic? Ar trebui să menținem iluzia că lucrurile sunt în regulă și să continuăm cu pietatea noastră politicoasă, repetându-ne insistent că Dumnezeu nu ne va da mai mult decât putem duce?

Poate părea surprinzător, dar nu poți găsi viață nouă în astfel de situații încercând să eviți inevitabilul. Nu are niciun rost să te cațeri disperat spre ieșire. Soluția este să încerci să atingi mai întâi fundul gropii. Dumnezeu ne invită să protestăm, să ne plângem, să îi exprimăm mâhnirea și dezamăgirea noastră în rugăciune și închinare. El ne permite să ne manifestăm înaintea Lui în mod autentic, cu tot ceea ce simțim.

Există o concepție greșită între creștini și anume aceea că mâhnirea, îndoiala sau chiar a te simți dezamăgit de Dumnezeu sunt expresii ale necredinței. Adevărul este că lamentația nu este doar permisă, ci și necesară pentru călătoria noastră spirituală.

Prin lamentație, tentația de a rămâne în starea de negare este învinsă. Lamentația insistă că lumea trebuie experimentată așa cum este ea, nu în vreun fel imaginar. Toate experiențele noastre umane, pozitive și negative, trebuie să fie aduse înaintea lui Dumnezeu. Nimic nu trebuie reținut, niciun subiect nu este nepotrivit.

Totuși, există o diferență între a te lamenta și a cârti. În primul caz, plângerile sunt adresate direct lui Dumnezeu, având un limbaj prin care se apelează la El pentru ajutor, lamentația fiind o formă de închinare. În al doilea caz, plângerile sunt direcționate către Dumnezeu, dar atitudinea fiind total diferită. Din nefericire, a doua situație era mult mai comună în rândul evreilor, în antichitate.

Cultura în care trăim este o cultură a negării. Scriptura este plină de plângeri și acuzații, mâhnire și durere, dar, majoritatea dintre creștini cântă și se roagă de parcă totul ar fi perfect. Nu cred că a existat nicio ocazie în care Dumnezeu să fi pedepsit pe cineva pentru că a fost prea sincer. Lamentația dă voce acelor lucruri pe care cultura noastră încearcă să le suprime și să le nege. Ea este necesară pentru că indică ceea ce este în neregulă în lumea din jur.

De asemenea, lamentația ne forțează să confruntăm realitatea. Care realitate? Că Isus nu este un produs de consum larg care împlinește nevoi universale. Da, poate sună șocant. Dar nu, noi nu avem în interiorul nostru un gol în forma lui Dumnezeu care va dispărea odată ce L-am acceptat pe Isus în viața noastră. Deși ni se spune asta des de la amvoane sau în cărți, mesajul acesta nu este biblic; Isus nu a promis niciodată că va elimina toate incertitudinile, că va umple toate golurile din sufletele noastre sau că ne va face viața mai ușoară. În realitate, se întâmplă tocmai opusul.

Isus introduce adesea dificultate, tensiune și incertitudine în viețile noastre. Multe din lucrurile pe care vrem ca Dumnezeu să le înlăture din viața noastră, descoperim că El vrea să le folosească pentru a ne aduce mai aproape de Împărăția Sa: mister, paradox, tensiune, dorințe neîmplinite, singurătate, dificultate, gol sufletesc, pierdere, inutilitate, durere etc.

Dumnezeu ne conduce în locuri în care nu mai putem depinde de resursele și inteligența noastră. El ne atrage folosind sentimentul acut de limitare și întristare pe care îl experimentăm, pentru a întinde mâna către El atunci când nu mai avem unde să mergem sau la cine să apelăm.

* * * * *

Dumnezeu nu este străin de tristețe și este obișnuit cu exprimarea sentimentelor de mâhnire. Oricât am încerca să o suprimăm, durerea noastră se va duce undeva. Dumnezeu ne invită să o aducem la El. Poporul Israel și-a îndreptat adesea lamentațiile către Dumnezeu prin Psalmi. Exprimarea mâniei, a sentimentului de trădare și durere nu i-a condus pe evrei la respingerea lui Dumnezeu. În schimb, aceștia au apelat și mai intens la El. Acesta ar trebui să fie și rezultatul lamentațiilor noastre.