”Miss, dai la medicină sau la conservator? În câteva luni ai bac-ul: te-ai apucat de meditații sau te chinui singură? Porți robă la absolvire sau rochie de gală? Pariezi pe ”Ion” sau încă mizezi pe ”Luceafărul”? Pe canicula asta ai admiterea? Dar copiile legalizate? Ți-ai cumpărat toate cărțile în original pentru primul semestru?”

Și...te-ai trezit în prima sesiune, domnișoară. Și arăți încă mai șifonată decât Frumoasa adormită, dacă bine îmi confirmă mie oglinda.

Îmi amintesc perfect: stres, agitație și zâmbetul acela care se forța să adauge puțină stimă de sine imaginii mele debusolate. Apoi cicăleala profesorilor de a asimila cât mai multe citate pentru ”examenul maturității”. Presiunea părinților de a mă hotărî, ca tot omul, în privința unei facultăți, neîntrecută însă de a bunicilor de a mă decide, ca o fata isteață ce sunt, de a da la medicină. Apoi agitația pregătirilor pentru ziua absolvirii și întrebarea aceea care mă tot frământa pe interior: oare...fac alegerea corectă? Însă, inainte de a mă dezmeticii bine, m-am trezit din lac într-o vâltoare uraganică inscripționată caligrafic: „SESIUNE”.

 Ce aș face diferit dacă aș putea retrăi perioada aceasta? Am jinduit dintotdeauna, cu ochii în filme și pixeli, după obiceiurile celor de dincolo de ocean, iar când am avut o scurtă experiență similară, de doar câteva luni, am realizat că visele se pot îndeplini și cu bani puțini, dar având sprijinul familiei. Unii îi spun an sabatic, gap year sau an de pauză. Alții și-l iau după terminarea facultății, după un divorț sau în perioada de căutări a crizei vârstei mijlocii. Eu încă îi spun ”vis cu dead-line”.

De ce mi-aș lua un an de pauză după terminarea liceului? De ce după liceu? De ce nu după facultate?

Nu mi l-aș lua pentru a face bani. Nici pentru a mă opri din învățat. Și cu atât mai puțin pentru a-mi dezamăgii părinții, după atâția ani de eforturi susținute pentru propulsarea mea academică.

Aș pune pauză chiar după liceu pentru că, de multe ori, mai târziu este prea târziu. Mai târziu nu mai am scuza vârstei și entuziasmul obraznic de a schimba lumea. Mai târziu mă ajunge din urmă responsabilitatea de a-mi autofinanța abonamentul la telefon și facturile de la înteținere. Mai târziu mă surprinde perioada angajamentelor pe termen  lung. Mai târziu am timp mai mult de citit regulamente de ordine interioară și mai puțin pentru a recupera scriitorii clasici pe care nu i-am înțeles în adolescență. Mai târziu frica de a-mi schimba perspectivele profesionale crește, instaurându-se comoditatea de a avea un serviciu sigur.

Mai târziu mi se atrofiază aripile de la atâta mers pe jos, iar cursurile de zbor se fac doar cu prețul crizei vârstei mijlocii.

Oamenii ar putea crede că fac parte din acea majoritate nefericită care și-a interpretat eronat înclinațiile, greșindu-și facultatea. Însă, dacă ar fi să aleg din nou o universitate, aș merge în același loc, având încă și mai multă siguranță decât am avut inițial. Altele sunt motivele pentru care m-aș opri să iau o gură sănătoasă de aer și să privesc imaginea de ansamblu.

Mi-aș lua un an de pauză. Un an de pauză în care să fac altceva. În care să învăț, dar fără a-mi amorți genunchii învinețiți din cauza arhitecturii diforme a unei bănci în care mă lovesc zilnic. Un an în care să mă dezvolt, dar nu contra cronometru, în permanentă concurență cu ceilalți 31 de colegi de clasă care au, ohh, abilități și înclinații atât de diferite de ale mele! Un an în care să citesc, fără să fiu nevoită să repet până rețin pe de rost toate cele 16 citate absolut definitorii, condimentate cu înjurături populare, ale înțeleptului Moromete. Un timp în care să îmi ajut părinții să îmi înțeleagă și frământările, nu doar să-mi citească ultimele calificative.

Un an în care să investesc în hobbyuri. Cursuri de fotografie? Croitorie? Prim ajutor? Sau poate dintotdeauna mi-am dorit să știu câteva acorduri la chitară?

Un an în care să îmi pese mai puțin de părerea și direcția majorității și mai mult de cei care au nevoie de un exemplu că ”se poate și altfel”. Un an în care să mă îmi găsesc singură direcția într-un oraș necunoscut, în loc să mă pierd printre zecile de mii de absolvenți care privesc nedumeriți meniul divers al universităților românești.

Un an în care să scriu de la sfârșit la început, pe diagonală sau pe orizontală, doar în colțuri sau întorcând caietul invers. Pentru că acesta este avantajul unei foi albe: pot scrie pe ea orice, oricum, fără să fiu îngustată de tipologia uzată a unei pagini dictando.

Un an în care să îmi pun câteva luni de o parte pentru voluntriat sau pentru un internship internațional. Să îmi iau lumea într-un troler, adidașii aceia comozi în picioare și tot dragul de oameni de care pot face rost scotocindu-mi buzunarele. Grecia? Turcia? Africa sau Filipine? Refugiați, persoane abuzate sau victime ale ignoranței generale?

Un an în care să călătoresc. În care să muncesc și poate chiar să realizez că și fetele au glande sudoripare. Un timp în care să aflu, dacă nu ce îmi place, măcar ceea ce aș detesta să fac. Un an în care să îmi pun la punct o limbă străină și să învăț ce înseamnă umilința. Un an cu iz de pomeți arși de soare și focuri de tabără. Un an în care să caut și să mă caut. Printre suflete mititele care au nevoie de îmbrățișarea cuiva, printre străzi care nu figurează în Maps sau printre paginile pline de comori ale unui kindle la mâna a doua.

Un an în care să îmi dau seama mai bine ce îmi doresc să fac, cum și mai ales de ce? Un an în care să îmi pierd idealurile pentru a le regăsi apoi de zeci de ori mai puternice. Un an în care să descopăr bucăți din mine în locuri și în experiențe pe care nu le-am gustat niciodată.  Un an în care să mă rătăcesc în poveștile altora și să le pun pe hârtie pe ale mele.

Acum am 20 de ani. Am realizat asta târziu. Prea târziu? 

Într-un an voi preda licența... Ghici ce începe apoi?

Un an. Un altfel de an...