Les choristes (Corul — versiunea românească a titlului) m-a câștigat în primul rând prin muzică (nu vă așteptați totuși la Bach). Apoi, prin expresivitatea lui Gérard Jugnot și, nu în ultimul rând, prin faptul că îmi transmite o stare pozitivă, optimism.
Povestea regizată de Christophe Barratier ne poartă în Franța, cândva după al Doilea Război Mondial, la o școală pentru băieți, la Fond de l’Etang. Băieții sunt fie orfani, fie copii ai căror părinți nu au resursele necesare pentru a-i crește. La această școală, poposește un pedagog nou, domnul Clément Mathieu (interpretat de Jugnot), muzician „ratat”, dar cu un talent nativ în ce privește abordarea copiilor, chiar și a celor încăpățânați, răzvrătiți și puși pe șotii, cum sunt cei din film. Chiar de la venire, Mathieu este „luat tare” de director, care îl mustră pentru lipsa de punctualitate, și este pus în gardă cu privire la ce-l așteaptă de către fostul pedagog, care îi arată copcile cu care s-a ales în urma unui mic „accident” pe care i l-au aranjat elevii.
Administratorii școlii, și mai ales directorul, domnul Rachin (François Berléand), au un singur principiu pedagogic: „Acțiune și reacțiune!”, pe care îl repetă mereu ca pe o mantră. Asta însemnând că, ori de câte ori greșește, elevul trebuie să-și primească pedeapsa. Nu se urmărește și nu se dorește mai mult decât strunirea elevului sub amenințarea pedepsei. Că pedepsele de la Fond de l’Etang sunt mai mult decât exemplare o dovedește faptul că, în cazurile „grave”, elevii sunt băgați la carceră.
Ei bine, în acest context nu tocmai atrăgător, bunul domn Mathieu, care îi privește pe copii așa cum sunt — ca pe niște copii, face notă discordantă. Fără a dezavua valoarea pedepsei, el consideră că aceasta trebuie însoțită și de un efort de recuperare a copilului. De pildă, când unul dintre băieți îl rănește destul de grav pe bunul și bătrânul îngrijitor Maxence, domnul Mathieu îl trimite pe vinovat să lucreze la infirmerie, respectiv să-l îngrijească pe rănit. Pus față în față cu suferința provocată de gestul său necugetat, băiatul descoperă un sentiment nou: vinovăția. Apoi, încă unul: remușcarea.
Pedagogul își dă seama în scurt timp că poate schimba ceva în atitudinea copiilor înrăiți tocmai de sistemul care ar fi trebuit să-i facă mai buni, iar asta cu ajutorul muzicii. Pasiunea lui se convertește într-o misiune și un țel care devin și mai atractive odată ce descoperă printre copii un talent pur, pe micul Pierre Morhange (interpretat de Jean-Baptiste Maunier, copil-actor debutant). Acesta este băiat bun, dar cu un sâmbure de răzvrătire în el, din cauza despărțirii de mama sa. Însă vocea lui este angelică, iar Mathieu vede în el un potențial enorm, care zace neexploatat.
Din punctul meu de vedere, marele succes al lui Mathieu, ca pedagog, nu constă în faptul că reușește să scoată ceva bun din copii, ci în schimbarea de mentalitate pe care o determină la nivelul profesorilor și administratorilor, exceptându-l pe Rachin, un tip meschin, care nu ezită să își asume meritele reușitei lui Mathieu atunci când consideră că lucrul acesta i-ar putea aduce o avansare.
În maniera altor filme motivaționale despre dascăli și discipoli (vezi Dead Poets Society sau The Emperor’s Club), Les choristes este construit pe tipare arhicunoscute: școala cu copii indisciplinați și răi; profesorul cel bun, inovator; directorul cel rău; elevul-rebel etc. Spectatorii vor „simți” totuși o atmosferă diferită de cea specifică filmelor similare de rit american. Mi-a rămas în minte imaginea frumoasă a autobuzului care se îndepărtează încet pe drumul umbrit de arbori, ruptă parcă dintr-o poveste sau dintr-o veche carte poștală.
Povestea domnului Mathieu și a corului de copii este spusă retrospectiv, din perspectiva a doi dintre băieți care, după o jumătate de secol de la evenimentele acelea, își amintesc cu drag de cel care le-a schimbat destinul amândurora, fiecăruia într-un mod diferit. O lecție simplă, dar adevărată: un educator bun poate schimba vieți, așezându-le pe traiectorii de succes.
Directorul Rachin apare, prin contrast cu Mathieu, ca exponent — dar și exponat — al unui sistem care se perpetuează de la o generație la alta, un sistem în care oameni fără talent pedagogic, ajunși din întâmplare în situația de a răspunde de formarea unor generații de copii, au libertatea și autoritatea de a lua decizii proaste, mutilând pe viață spiritul acestora.
Filmul nu este unul cu răsturnări de situație surprinzătoare. Dimpotrivă, pe alocuri ghicești destul de lesne „încotro bate vântul”. Totuși, în ciuda liniarității poveștii, este un film plăcut de urmărit. Succesul de care s-a bucurat atât în Franța, cât și peste hotare confirmă necesitatea unor filme care să ne amintească, din când în când, că există speranță, că se poate schimba ceva în bine și că schimbarea depinde de oameni simpli, neștiuți, ca noi. Desigur, o parte din succesul filmului poate fi atribuită coloanei sonore compuse de francezul Bruno Coulais și interpretată de Saint-Marc Petite Chanteurs, un cor de copii înființat în 1986.
Les choristes este și o poveste despre valoarea și puterea vindecătoare a muzicii. Copiii pe care îi vedem, în prima parte a filmului, alergând prin clasă și păruindu-se, se transformă sub bagheta magică într-un grup liniștit și unit, capabil să zămislească o muzică nobilă prin glasurile lor subțirele. Poate că aici este călcâiul lui Ahile al poveștii. Copiii se transformă prea repede într-un cor care sună prea bine. Dar, la urma urmei, de-asta ne plac basmele, pentru că Făt-Frumos crește în trei zile cât alții într-un an.
Ca o concluzie personală după vizionarea filmului Les choristes, aș spune că viața este ceea ce se naște din modul în care interacționăm unii cu alții, scânteia destinului care se aprinde din intersectarea indivizilor. Iar când indivizii sunt adulți și copii, educatori și elevi, relațiile lor necesită și mai multă preocupare.
