Îmi aduc aminte că citeam Jocul lui Ender, faimosul roman al lui Orson Scott Card. Pentru cei care nu știu, povestea este despre o școală strategică pentru copii supradotați, unde aceștia sunt învățați, prin intermediul unor jocuri video, să conducă armate. Și există un plot twist tare important spre finalul cărții.

Din curiozitate navigam, la data aceea – eram în liceu – pe foruri online, căutând, probabil, cărți asemănătoare cu aceasta. Într-o astfel de listă, cu alte space opera, am dat tocmai peste twistul cărții. Adio, surpriză! Am terminat căutările online, m-am întors la carte, am continuat lectura, am ajuns la relevația ei, dar fără să-i resimt greutatea cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas un element-surpriză, și am încheiat cartea. Aceasta a rămas la fel de bună ca înainte, doar că a dispărut emoția pe care ar fi trebuit să o resimt pe pielea mea de cititor.

Poate că, azi, spoilerele țin mai mult de arta cinematografică decât de cărți. Recent, un cinefil a fost luat la bătaie din cauză că, stând la cinematograf, le-a dat amănunte celor ce nu vizionaseră filmul Avengers: Endgame. O reacție exagerată din partea bătăușilor, dar, având în vedere miza filmului, cu siguranță că gestul cinefilului respectiv ar fi trebuit cântărit mai bine. Nu era greu de intuit că fanii pasionați ai MCU așteptau tocmai momentele care să-i surprindă.

Ce este deci un spoiler? O informație, un mic detaliu păstrat secret pentru a produce o reacție emoțională (de obicei, pozitivă). În cazul unui roman polițist, sau care se învârte în jurul unui mister, spoilerul poate fi numele ucigașului sau poate o simplă observație ce va determina consumatorul produsului să pună cap la cap diverse elemente, intuind ce se va întâmpla și fiind lipsit astfel de descoperirea surprizei la momentul potrivit.

E limpede că spoilerele sunt contraproductive, mai ales când vine vorba de opere cu o anumită încărcătură emoțională. Ele anulează ceva din intenția autorului care s-a străduit să pună pe hârtie o poveste originală. Atentează la bucuria descoperirii proprii, lipsindu-l pe cititorul care acceptă să fie condus pe cărarea pregătită dinainte de către autor tocmai de ceea ce era esențial.

Știind soarta unui personaj de la început parcă îți pierzi o parte din entuziasm, din curiozitate. Atunci când știi că el sau ea va muri, că nu vor rămâne împreună sau că armata va pierde bătălia, o parte a misterului sau chiar întregul mister se risipește. Însă, când cititorului nu-i este stricată bucuria descoperirii, prin spoilere, se stârnește o reacție emoțională puternică. Cititorul ajunge să țină minte cartea tocmai pentru că ea și-a lăsat amprenta asupra lui la un nivel afectiv.

Vă spun din proprie experiență că imersiunea într-o poveste fără a-i ști detaliile importante este mult mai benefică. Ești la dreapta protagonistului, suferi împreună cu el, te bucuri împreună cu el, speri și ești dezamăgit împreună cu el. Îți bați capul sau ți se frânge inima în ritmul lui, în ritmul poveștii, deoarece nu știi cum se termină totul. E acea parte în care ficțiunea se apropie de realitate, deoarece nici în viață nu știi niciodată cu certitudine ce urmează. Ești luat pe nepregătite. O poveste care reușește să creeze tocmai emoția aceasta este o poveste reușită, indiferent de genul literar căreia îi aparține. Așa că, pentru o lectură mai palpitantă, zic doar atât: Evitați spoilerele!