Sunt unele teme ale existenței umane explorate în profunzime, repetate și care au devenit un refren necesar care însoțește pe cititor în excursiile sale printre rafturi. Sunt motive, nevoi și evoluții care sunt reamintite și redezbătute. Unele cad în derizoriu tocmai din cauza saturației. Altele rămân însă actuale.Cartea „Retrospectivă asupra Armaghedonului”, scrisă de către autorul american Kurt Vonnegut, face parte tocmai din această categorie. Poate părea doar o altă carte ce-și propune să vorbească despre război și ororile sale, un pământ deja bătătorit de atâția alți oameni trecuți prin infernala experiență a conflagrației mondiale.
Cu toate acestea, putem găsi în povestirile cuprinse aici o notă personală și un anumit simț al situației de o claritate pedagogică. Cine vorbește are experiența tragediei și murmură rezultatul unei lumi întregi. Pentru o civilizație care preamărește bătălia și aprobă războiul ca soluție, Vonnegut pune înaintea cititorilor deșerturi care înainte erau orașe și cimitire care înainte erau școli.
Autoportretul și memoria reprezintă baza acestor povestiri, iar personajele izvorăsc odată cu greutățile întâmpinate de autor pe frontul de Vest în anul 1945, când fusese trimis pe câmpul de luptă. Este fascinant să privești aceste secunde ale trecutului, crizele unui suflet acoperit de cenușa unui masacru mult prea mare. Ce să mai rămână din om după un război al titanilor? Fiecare scapă cum poate și își scapă din sine ce poate.
Vonnegut reușește să impună în fața cititorului o poezie a ruinei, o descriere a omului în fața dezastrului. Care a fost reacția aviatorilor americani care au șters de pe fața pământului orașul Dresda în 1945? Ce însemnă demnitatea, amintirea, când mai repede dictează stomacul și nu creierul? Unde este limita dintre cuceritor și eliberator? Cum ar fi ca oamenii să uite pacea și să vrea războiul?
Sunt întrebări pertinente, cu greutate și care se regăsesc de bună cuviință și în cultura noastră civilizată. Vorbim despre un război izbucnit în centrul lumii dezvoltate, așa că sentimentele acestea au izvorât din aceleași locuri de unde se așteaptă să fie promovată pacea.
De atâtea ori apreciem mai repede lucrurile care ne fură ochii, care ne încurajează pasiunea și nu rațiunea. Ne trezim prea târziu că, făcând asta, greșim. Că prin adorarea unor anumite valori pornim pe drumuri care nu duc spre victorie, ci spre nașterea unor noi și noi pricini de suferință. Războiul niciodată nu aduce pe termen lung beneficiul dorit, ci întotdeauna ciuntește și umilește.
Cu câteva cuvinte, dând glas unor spectre ale minții sale, Kurt Vonnegut ne îndeamnă să nu privim în direcția care nu trebuie. Pentru a avea o șansă la bine, trebuie să-i dăm răului ocazia să se îngroape. Ultima povestire, care dă și titlul antologiei, se învârte în jurul ideii năstrușnice de a-l întemnița pe Diavol într-un loc și de a da lumii o șansă și un viitor. Nu știm unde ne va duce viitorul, dar știm că fiecare putem să-l facem puțin mai blând, dând afară măcar unii demoni care ne bântuie.
