Cititul e treabă serioasă și, de cele mai multe ori, seamănă cu săpatul unui tunel al cărui capăt nu e vizibil. Piața de carte este nelimitată pentru puterile unui cititor, fie el chiar supercititor. Anual apare cel puțin o carte pe care nu ai cum să o ratezi – ca să citez sloganul multor edituri –, iar cei ce stăpânesc mai mult de o limbă își pot întinde ochii lacomi asupra unor romane și cărți nepublicate în limba română.

În legătură cu realitatea aceasta se naște unul dintre cele mai mari regrete ale oricărui cititor împătimit. De-a lungul maratonului nesfârșit, întâlnim și cărți care ne impresionează într-atât, încât ne pun pe gânduri serios și ne rămân în minte vreme îndelungată, devenind repere. Nu-i de mirare că apare dorința, când trecem fie prin fața bibliotecii, fie printr-o librărie, de a reciti o carte sau alta sau chiar mai multe. Dar cine mai are timp să recitească azi, când e atât de dificil să ții pasul cu toate cărțile care trebuie citite?

Nimeni! E răspunsul cu care s-ar putea încheia aceste gânduri. Și totuși nu pot închide atât de ușor un subiect atât de spinos, pentru mine în primul rând. Mie, la fel de sigur ca și altora, mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, închizând o carte după ce i-am citit ultimul paragraf, ultima frază, ultimul cuvințel, să simt dorința de a o așeza la capătul unei cozi virtuale, în așteptare, cu speranța că va veni o zi minunată a reîntâlnirii, când o voi reciti.

Sigur, se naște automat o altă întrebare – după cum vedeți, sunt multe semne de întrebare –, la fel de importantă: Nu cumva recitirea unei cărți este un act inutil? Din moment ce ai citit-o, de ce să consumi timpul prețios parcurgând-o iarăși? Las deoparte conținutul sentimental, nostalgic, care, ce-i drept, poate fi un factor determinant important, ce îi reașează pe unii cititori în fața cărților pe care le prețuiesc... Cred că sunt aspecte mai semnificative decât acesta, care pot determina întoarcerea în paginile unei cărți citite.

În primul rând, experiența personală. Citești o carte la o anumită vârstă și o filtrezi prin lentila evenimentelor care te-au marcat până atunci, a experienței acumulate, a nevoilor sufletești. Consideri cartea excepțională (sau o pierdere de timp, caz în care e mică probabilitatea să revii asupra ei). Recitirea înseamnă acordarea unei a doua șanse. O carte revăzută peste trei sau patru ani – ori peste trei-patru decenii – poate fi o regăsire minunantă sau chiar o surpriză plăcută. Mă bazez aici pe propria experiență. Am avut parte de cărți pe care le-am considerat inaccesibile sau inutile, dar pe care le-am descoperit apoi profunde, după un timp.

În al doilea rând, recitirea reduce riscul de a pierde firul, rătăcindu-te în pronosticuri ori în scenarii imaginare cu privire la ce urmează. O carte nouă este un labirint, un fel de... crime scene. Privești prevăzător în stânga și în dreapta, cauți indicii, întrebi și aștepți un răspuns. Vrei să știi cu orice preț deznodământul, dorința aceasta fiind, uneori, un impediment în calea aprofundării cărții. La recitire, nu mai există nevoia dezlegării misterului. Știi unde vei ajunge și tocmai de aceea ai tihna necesară pentru a observa detaliile mărunte de pe traseu.

Autorii buni nu ne oferă doar intrigă și acțiune, ci, pe lângă o poveste bine închegată și personajele excelent conturate, introduc anumite teme, gânduri și chiar o viziune asupra lumii și a vieții. Aceste din urmă elemente se pot pierde în momentul în care mintea e captivată exclusiv de poveste. Poate că sunt și cititori conștiincioși, care își iau timpul necesar să deguste fiecare pagină, dar adevărul este că trăim într-o societate cu piciorul permanent pe accelerație, în care răgazul pentru gândire e de-a dreptul un păcat, o inutilă risipă de resurse. Nu-i de mirare că, adeseori, pierdem un mare dejun literar în schimbul unui covrig mâncat din mers.

Înțelegi acum ce ne poate oferi o a doua citire? Șansa descoperirii cotloanelor ascunse, prinderea vreunui fir care ne poate duce într-o direcție neobservată la prima citire.

Nu în ultimul rând, recitirea poate dezvălui unele dintre tainele autorului. Dacă nu este vorba despre autori ce au devenit faimoși printr-o singură carte de excepție (cum sunt Să ucizi o pasăre cântătoare... și Pe aripile vântului), atunci e vorba de scriitori cu opere bogate în titluri. Ochiul atent al cititorului poate surprinde temele, zonele de interes și limbajul specifice unui autor. La o a doua sau chiar o a treia recitire (ferice de cei ce pot face asta!), modelul de gândire, grila de interpretare, frământarea specifică autorului pot fi observate mai ușor.

Recitirea unei cărți este ca întoarcerea într-un loc frumos. Cunoști deja geografia locului, dar ești gata să-i explorezi detaliile, cărările înguste, căutând izvoarele de apă vie și pătrunzând sensurile puse deoparte pentru cei răbdători.