Era acel gen de tânăr pe care, dacă l-ai fi întâlnit, ţi-ar fi dat impresia că este puţin ţăcănit şi cam aerian. Şi la propriu, şi la figurat. Cu gura mare în dispute, mare amator de paraşutism, un cititor avid şi un filosof boem, era ultima persoană la care te-ai fi gândit că este interesat de religie sau de Dumnezeu. Crescut într-o familie de evrei intelectuali, Clifford Goldstein fusese învățat să privească cu scepticism, dacă nu chiar cu dispreț înclinațiile spre religiozitate.

Iar acest dispreț nu-l poate exprima nimeni mai plastic decât el: „Pentru mine, Biblia nu-i altceva decât o tiradă sforăitoare și niște aiureli ale unei adună­turi de ciobani de cămile, mușcați de purici, care, sătui să târască după ei prin deșert tot soiul de idoli de piatră, au scornit un dumnezeu invizibil și i-au pus numele Ieho­va. Religia nu-i decât un mit, simboluri ale unor năluci tăinuite, ferecate în subconștientul unor boșorogi care și-au reprimat sexualitatea și care și-au scrijelit frustrările freudiene pe niște suluri fragile.”

Era ceva însă care nu-l lăsa în pace, ceva care îl purta prin tot felul de secte dubioase și care nu îl lăsa să se complacă în indiferență. Era certitudinea că există undeva adevărul. „Vreau adevărul. Chiar dacă ar trebui să traversez Iordanul înot, să mă fâțâi călare pe o cămilă și să urlu în gura mare laude la adresa lui Allah de cinci ori pe zi, vreau adevărul. Dacă e Buddha, Marx sau Bastet, zei­ța-pisică din Egiptul antic, vreau să știu.”

Nu credea că răspunsul îl va găsi cu ajutorul unei felii de pizza, nici că îl va determina să renunțe la lucrul cel mai drag, în care investise ani de muncă și o mulțime de vise. Și cu atât mai mult nu credea că îl va face fericit.

Autobiografiile reușite sunt acelea din care mai citești „doar o pagină” și te trezești la final cu întrebări și cu idei la care să meditezi ceva timp. Sunt cele la finalul cărora spui „ce viață a avut omul ăsta!” și pe care le recitești pentru a te întâlni cu acel om, pentru că simți că aveți ceva în comun.

O astfel de autobiografie a reușit să scrie Clifford Goldstein, o poveste care nu știi unde se termină și care te poartă pe câteva continente, te aruncă de la 2 000 de metri cu o parașută și te plimbă printre oameni care de care mai diferiți. Cartea, suficient de scurtă încât să nu te plictisească și destul de lungă pentru a te pune în pielea personajului, are ceva pentru cei care disprețuiesc formulările seci și argumentele superficiale sau trase de păr, dar și pentru cei cărora le place să călătorească și să se distreze.

Povestea lui Clifford are însă în primul rând ceva pentru cei care caută să înțeleagă de ce. De ce trăiesc și pentru ce trăiesc, care vor să dezbată dacă totul are vreun sens sau dacă este doar haos și absurd. E pentru cei care nu cedează ușor argumentelor, care disecă până la ultimul fir și întorc problemele pe toate fețele și care nu se mulțumesc cu răspunsuri ușoare.

Fără să pretindă că are toate răspunsurile, cartea prinde toate aceste frământări și „întrebări rusești” într-un dialog alert și lejer, într-o poveste de viață a unui tânăr filosof care visa să cucerească lumea prin scris și care a ajuns să fie el cucerit de Adevăr.