„Adevărata carte nu e niciodată un «divertisment», ci întâlnirea cititorului – provocată de întâmplarea numită «autor» − cu propriul lui destin”. Atunci când am citit această afirmație a lui Gabriel Liiceanu, gândul meu s-a îndreptat către Micul Prinț. Cartea lui Antoine de Saint-Expupery este una dintre cărțile care te provoacă la o întâlnire cu tine însuți, care te face să te oprești din mers și pur și simplu să stai să privești, să asculți și să speri.Aparent o carte pentru copii, în realitate Micul Prinţ își ascunde cele mai bune pagini printre cuvinte, iar în spatele fiecărui cuvânt se află o aluzie, o lecție de o mare profunzime și complexitate. Adresându-se în mod direct sufletului, cartea surprinde frumusețea umană care nu se poate vedea cu ochiul liber, fiindcă „ochii sunt orbi; trebuie să cauți cu inima”.

Una dintre cele mai citite și traduse (peste 200 de limbi) cărți, a fost scrisă după căderea Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când autorul era exilat în America de Nord. Cartea stă sub semnul singurătății, al căutării unei prietenii sincere, al căutării unui sens în viață, iar povestea reprezintă de fapt o căutare a sinelui, o căutare a siguranței copilăriei și a păcii interioare.

Pe acest fond se naște mult iubitul personaj admirat de copii, de adolescenți, de adulți și de oameni trecuți prin viață. Micul Prinț ne câștigă inima prin farmecul copilăriei, al sincerității, al inocenței, al curajului, al dăruirii lipsite de interes și al dragostei nețărmuite.

Pe o planetă destul de mică, departe de Pământ, Micul Prinț își trăia viața liniștit, îndeplinindu-și îndatoririle de zi cu zi, până când, pe planeta sa răsare o frumoasă floare. Ea trezește în Micul Prinț sentimente de încântare, admirație și de bucurie, dar și de confuzie. Din această cauză, el se hotărăște să plece în căutarea unor răspunsuri în Univers. În călătoria sa, întâlnește mai multe personaje – tipologii umane ‒ și observă cu tristețe tragedia „oamenilor mari” care au uitat cum e să fii copil: „Oamenii mari iubesc cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ce e important. Nu vă zic niciodată: «Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează cumva fluturi?» Ci vă întreabă: « Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme are? » Abia atunci își închipuie că-l cunosc”. Ajuns pe Pământ, el întâlnește o vulpe care-i va oferi lecții prețioase despre relații și despre legăturile dintre oameni. De la ea învață să privească oamenii cu ochii inimii, dar și să recunoască și să se bucure de unicitatea florii sale, deși există mii de alte flori asemenea ei. De la ea învață ce înseamnă a îmblânzi sau a te apropia de oameni: „Nu cunoști decât lucrurile pe care le îmblânzești… Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la negustori. Dar cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”.

Privind în urmă la anii neasemuiți ai copilăriei, îmi dau seamă că de multe ori noi căutăm fericirea în locurile greșite. Fiind atât de ocupați cu „lucrurile serioase”, odată cu maturizarea pierdem din vedere lucrurile cu adevărat importante, lucrurile care se adresează sufletului, doar pentru a ne conforma așteptărilor societății în care trăim. Și poate că până la urmă nu este vorba de găsirea fericirii, ci de regăsirea ei…

Antoine de Saint-Exupery surprinde cele mai profunde nevoi sufletești ale omului, aducând o rază de lumină asupra necunoscutului din noi. Pot spune că Micul Prinț este cu adevărat „o educație a inimii”. Și pentru că fiecare avem nevoie de o astfel de educație, cred că este o carte care trebuie citită și recitită. La orice vârstă o vom înțelege în mod diferit și vom începe să vedem mult mai limpede frumusețea din lăuntrul oamenilor.