Gottfried Wilhelm (von) Leibniz (1646-1716) a fost una dintre cele mai mari inteligenţe din toate timpurile. S-a născut pe 1 iulie 1646 la Leipzig, într-o familie de intelectuali de origine slavă îndepărtată. În jurul vârstei de 20 de ani, filosoful a schimbat ortografia numelui său, preferând forma „Leibniz”, celor utilizate de familia sa: „Leibnutz”, „Leibnitz” şi „Lubenicz”.
Provenea dintr-o familie de profesori; tatăl său (care a murit când el avea doar 6 ani), Friedrich Leibniz (1597-1652), a fost jurist consult şi, după 1640, profesor de ştiinţe morale la Universitatea din Leipzig. A fost un om foarte respectat în Leipzig pentru zelul şi priceperea cu care, în vremuri dificile, a apărat jurisdicţia, privilegiile şi regulamentele Universităţii. Mult mai tânără decât Friedrich, Catherina Schmuck (1621-1664) provenea dintr-o familie universitară. După moartea soţului său, pe când ea avea 31 de ani, a dus o exemplară viaţă creştină, în bune relaţii cu toată lumea, înfruntând suferinţele şi dăruindu-se cu generozitate creşterii şi educării copiilor săi.
Tânărul Leibniz pare să fi manifestat un apetit peste măsură pentru învăţătură, pe care, din fericire, putea să şi-l satisfacă în imensa bibliotecă a tatălui său. A urmat cursurile Școlii „Nicolai Schule”, între 1652-1661, dar ştia să citească înainte de a merge la şcoală. Copil precoce, la 8 ani citea în latină. Până la 12 ani a citit multă literatură, istorie şi filosofie (în special Virgiliu, Titus-Livius, Platon, Aristotel). La 13 ani, după ce începuse să înveţe limba greacă, a încercat îmbunătăţirea listei de categorii a lui Aristotel. A citit Cicero, Seneca, Pliniu, Herodot, Xenofon. Tot în această perioadă s-a familiarizat cu scrierile Părinţilor Bisericii, fiind fermecat de controversele scolastice, în special de critica făcută de Lorenzo Valla lui Boethius şi de cea făcută de Luther lui Erasmus de Rotterdam (a se vedea Adrian Niţă, Leibniz, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998).
În primăvara lui 1661, la 15 ani, Leibniz a intrat la Universitatea din Leipzig, unde a continuat studiul extensiv al clasicilor, adăugând lecturi din filosofi moderni precum: Bacon, Cardan, Campanella, Kepler, Galilei şi Descartes. Tot la Universitate, Leibniz a obţinut o cunoaştere aprofundată a filosofiei scolastice, care domina încă universităţile europene la mijlocul secolului al XVII-lea (a se vedea John Cottingham, Raţionaliştii: Descartes, Spinoza, Leibniz, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998).
Învăţământul aristotelic şi neoscolastic pe care l-a primit aici şi-a lăsat o puternică amprentă asupra întregii sale gândiri. În mai 1663, Leibniz a susţinut, sub conducerea lui J. Thomasius, teza de bacalaureat cu titlul Disputatio Metaphysica de Principio Individui (Dizertaţie metafizică despre principiul individuaţiei), publicată în acelaşi an, în care susţine că principiul individuaţiei nu este nici forma, nici materia, individualul explicându-se prin entitatea sa completă, adică simultan prin materie şi formă. Această teză a fost scrisă sub influenţa scolasticismului de orientare nominalistă.
Adevărata sa disciplină profesională a fost jurisprudenţa, după ce, potrivit obiceiului de atunci, studiase mai întâi filosofia, căreia i se dedicase în mod deosebit. În Leipzig, el a câştigat în primul rând o mulţime de variate cunoştinţe poliistorice; în 1663, Leibniz a plecat la Jena, unde a studiat, sub îndrumarea matematicianului şi teozofului Erhard Weigel, filosofie şi matematică, şi a devenit în Leipzig magistru în filosofie (a se vedea şi W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964).
După aceea, Leibniz s-a dedicat studiului de jurisprudenţă şi şi-a luat doctoratul în drept la Altdorf în 1667. A refuzat catedra Universităţii din Altdorf, spunând că are puncte de vedere foarte diferite. După ce a primit un post la curtea prinţului elector de Mainz, a fost trimis într-o misiune diplomatică la Paris în 1672, unde a făcut cunoştinţă cu oameni ca Malebranche şi Arnauld. În 1673, a fost în vizită în Anglia, unde i-a cunoscut pe Boyle şi pe Oldenburg. A revenit la Paris, unde a stat până în 1676, ultimul său an acolo fiind memorabil pentru descoperirea calculului infinitezimal. Deşi Leibniz nu ştia lucrul acesta, Newton scrisese deja pe acelaşi subiect, dar întârziase să-şi publice rezultatele (şi nu a făcut-o până în 1687, în timp ce Leibniz le-a publicat în 1684). De aici vine disputa neprofitabilă privitoare la întâietatea descoperirii.
(Gravura de mai sus a fost realizată de un autor necunoscut, îl reprezintă pe Gottfried Wilhelm Leibniz și a fost publicată în Meyers Konversations Lexikon, în Germania, în 1859.)
