În data de 7 mai [1963], am condus până la Cambridge, în Anglia, pentru a-i lua un interviu lui Clive Staples Lewis, autorul cărții Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr[1], unul dintre cei mai străluciți și cei mai citiți autori creștini. Am plecat cu speranța de a afla de la el metode prin care tinerii ar putea fi încurajați să înceapă să-și apere credința prin scris. Mi-am dat seama destul de repede că interviul acesta avea să fie diferit de oricare altul care mi-a fost acordat.

L-am întâlnit pe domnul Lewis într-o aripă a curții patrulatere de cărămidă a Colegiului Magdalene, Universitatea Cambridge, unde el predă literatură medievală și renascentistă. Am urcat la etaj pe niște scări de lemn înguste, incredibil de ponosite, am bătut la o ușă antică de lemn, cu simpla inscripție „Profesorul Lewis”, și am fost condus înăuntru de către menajeră. Trecând printr-un salon destul de simplu mobilat, am intrat într-un birou care semăna destul de mult cu stilul spartan. Profesorul Lewis stătea la o masă obișnuită, pe care erau așezate un ceas deșteptător și o călimară de cerneală demodate. Am fost încurajat imediat de zâmbetul său jovial și de maniera cordială prin care s-a ridicat să mă salute; era prototipul englezului clasic, prietenos și bine dispus. Mi-a făcut semn spre un scaun cu spătarul drept, apoi s-a așezat, făcându-se comod în jacheta sa de stofă țesută artizanal și în cele două pulovere, și am pornit la drum.

Wirt: Profesore Lewis, dacă ați ști un tânăr interesat să scrie despre subiecte creștine, ce sfat i-ați da în vederea pregătirii sale?

Lewis: Dacă un om are de gând să scrie despre chimie, el trebuie să învețe chimie. Același lucru este valabil și în privința creștinismului. Însă, vorbind despre abilitatea în sine, nu aș putea sfătui pe cineva cu privire la modalitatea de a scrie. Este o chestiune care ține de talent și de preocupări. Dacă e să devină scriitor, tânărul trebuie să-și dorească foarte mult lucrul acesta și să fie pasionat. A scrie este ca o „poftă trupească” sau ca „a te scărpina atunci când te mănâncă pielea”. Scrisul vine ca rezultat al unui impuls foarte puternic, iar atunci când vine, eu, unul, trebuie să-i dau drumul afară.

 

Wirt: Puteți sugera o abordare care să stimuleze crearea unei mase de scrieri creștine destul de puternică pentru a influența generația noastră?

Lewis: Nu există o formulă pentru lucrurile acestea. Nu am nicio rețetă, nicio pastilă-minune. Scriitorii sunt instruiți în moduri atât de diferite, încât nu le putem face recomandări. Scriptura însăși nu este sistematică; Noul Testament prezintă o mare diversitate. Dumnezeu ne-a arătat că El poate folosi orice instrument. Chiar și măgarul lui Balaam, după cum vă amintiți, a putut prezenta o predică eficientă printre i-ha-urile sale.

 

Până aici, avântul și entuziasmul omului pe care îl intervievam erau evidente. Am decis să merg mai în profunzime.

 

Wirt: O caracteristică a scrierilor dumneavoastră este umorul, chiar și atunci când tratați subiecte teologice complicate. Ați putea spune că există o anumită metodă pentru cultivarea acestei atitudini?

Lewis: Cred că este o chestiune de temperament. În orice caz, ceea ce m-a ajutat foarte mult în dobândirea acestei atitudini a fost studierea literaturii din Evul Mediu și a scrierilor lui G.K. Chesterton. Lui Chesterton, de exemplu, nu-i era teamă să combine teme creștine profunde cu bufoneria. În același fel, reprezentațiile teatrale extraordinare din Evul Mediu puteau fi despre un subiect sacru precum nașterea lui Isus, și totuși să fie combinate cu o farsă.

 

Wirt: În opinia dumneavoastră, ar trebui ca scriitorii creștini să încerce să fie amuzanți?

Lewis: Nu. Cred că umorul forțat cu privire la subiectele spirituale este o monstruozitate, iar încercările unor scriitori religioși de a fi amuzanți sunt pur și simplu îngrozitoare. Unii oameni scriu într-o manieră serioasă, alții scriu mai jovial. Prefer abordarea jovială întrucât cred că există multă reverență falsă cu privire la religiozitate. Este prea multă solemnitate și intensitate când vine vorba despre lucrurile sacre; prea multă vorbărie cu intonație sfințită.

 

Wirt: Dar solemnitatea nu este potrivită și favorabilă unei atmosfere sacre?

Lewis: Da și nu. Există o diferență între închinarea privată și cea colectivă. Caracterul solemn este potrivit în biserică, însă lucrurile care sunt potrivite în biserică nu sunt neapărat potrivite și în afara ei, și invers. De exemplu, eu pot spune o rugăciune în timp ce mă spăl pe dinți, dar asta nu înseamnă că ar trebui să mă spăl pe dinți în biserică.

 

Wirt: Care este părerea dumneavoastră în ceea ce privește scrierile bisericii creștine de astăzi?

Lewis: O mare parte dintre publicațiile scriitorilor religioși este o rușine. Nu doar că aceștia nu-i apropie pe oameni de biserică, ci chiar îi îndepărtează de ea. Vina este a scriitorilor liberali care fac compromisuri în mod continuu și care triază adevărurile evangheliei. Nu pot înțelege cum un om poate apărea în diverse publicații susținând că nu crede tot ceea ce presupune veșmântul preoțesc pe care îl îmbracă. Văd asta ca pe o formă de prostituție.

 

Wirt: Ce părere aveți despre noua carte controversată, Honest to God (Cinstit cu Dumnezeu) scrisă de John Robinson, episcop de Woolwich?

Lewis: Prefer să fiu cinstit în loc să fiu „cinstit cu Dumnezeu”.

 

Wirt: Care sunt scriitorii creștini care v-au influențat?

Lewis: Dintre cărțile contemporane, cel mai mult m-a influențat cartea lui Chesterton, The Everlasting Man (Omul etern[2]). Mai sunt, de asemenea, Symbolism and Belief de Edwyn Bevan, The Idea of the Holy de Rudolf Otto și piesele de teatru ale lui Dorothy Sayers.

 

Wirt: Dacă nu mă înșel, Chesterton este cel care a fost întrebat de ce a devenit membru al bisericii, iar răspunsul său a fost: „Pentru a scăpa de păcatele mele.”

În acest punct, am fost surprins de răspunsul brusc al profesorului Lewis.

Lewis: Nu este suficient să-ți dorești să nu mai păcătuiești. Noi trebuie, de asemenea, să credem în Cel care ne salvează din păcatele noastre. Nu trebuie doar să recunoaștem faptul că suntem păcătoși; trebuie să credem într-un Mântuitor care îndepărtează păcatul. Matthew Arnold a scris odată că „faptul că ne e foame nu dovedește că avem pâine”. Doar pentru că știm că suntem păcătoși, nu înseamnă că suntem și salvați.

 

Wirt: În cartea dumneavoastră, Surprised by Joy (Surprins de bucurie[3]), atrageți atenția asupra faptului că ați devenit creștin după multe lupte, fiind plin de resentimente și cu ochii săgetând în toate direcțiile, căutând o scăpare. Sugerați faptul că ați fost constrâns să deveniți creștin. Simțiți deci că ați luat o decizie în momentul convertirii?

Lewis: Nu aș spune chiar așa. Ceea ce am scris în Surprins de bucurie este că „înainte ca Dumnezeu să mă împresoare, mi s-a oferit ceea ce acum îmi pare un moment de libertate totală în alegerea pe care o aveam de făcut”. Dar am simțit că decizia mea nu era prea importantă. În această chestiune, am fost mai degrabă obiectul decât subiectul. Se luase deja o decizie în dreptul meu. Mai apoi, am fost bucuros de felul în care au decurs lucrurile, dar în momentul acela, L-am auzit pe Dumnezeu spunându-mi: „Lasă arma jos și vom sta de vorbă.”

 

Wirt: Din ceea ce spuneți, mi se pare că ați ajuns într-un punct foarte clar de a lua o decizie.

Lewis: Ei bine, aș putea spune că cea mai profundă formă de constrângere, este, totodată, cea care-ți oferă cea mai mare libertate. Prin aceasta vreau să spun că ești implicat cu toată ființa ta în acțiunea aceea. Este un paradox. Am scris despre asta în Surprins de bucurie, spunând că am făcut o alegere, însă, cu toate acestea, nu părea să existe vreo altă posibilitate.

 

Wirt: În urmă cu 20 de ani ați scris că un om care ar fi fost doar un om și ar fi spus lucrurile pe care le-a spus Isus, nu ar fi fost un mare învățător moral. Fie ar fi fost un lunatic, la fel ca omul care spune despre sine că este un ou spart, fie ar fi fost Diavolul întruchipat. Trebuie să faci o alegere. Fie acest om a fost, și este, Fiul lui Dumnezeu, fie a avut probleme psihice sau chiar mai rău. Poți să-i închizi gura ca unui smintit, poți să-l scuipi și să-l omori ca pe un demon sau poți cădea la picioarele Lui, numindu-L Împărat și Dumnezeu. Dar haideți să nu venim cu o superioritate fără sens despre El, cum că ar fi fost un învățător extraordinar. Nu ne-a lăsat deschisă calea asta. Nu a intenționat să o facă. Opinia dumneavoastră cu privire la acest subiect s-a schimbat între timp?

Lewis: Aș spune că nu există vreo schimbare semnificativă.

 

Wirt: Scopul scrierilor creștine, incluzând și scrierile dumneavoastră, este acela de a-L face cititorului cunoscut pe Isus Hristos?

Lewis: Nu aș spune-o chiar așa, însă acesta este scopul pe care-l am în vedere. De exemplu, tocmai am terminat de citit o carte despre rugăciune, o corespondență imaginară cu cineva care punea întrebări despre dificultatea de a se ruga.

 

Wirt: Cum îi putem încuraja pe oameni să-L cunoască pe Isus Hristos?

Lewis: Nu poți stabili un principiu în acest sens. Sunt foarte multe modalități diferite de a-i aduce pe omeni în Împărăția lui Dumnezeu, chiar și unele care mie, personal, nu îmi plac! Prin urmare, am învățat să fiu prudent în judecata mea. De multe ori însă, noi putem ridica anumite bariere în calea oamenilor în ce privește cunoașterea de Dumnezeu. Ca creștini, suntem tentați să facem compromisuri pentru cei care nu sunt în credință, compromisuri care nu sunt necesare. Coborâm standardul mult prea mult. Acum, nu vreau să spun că ar trebui să riscăm să fim enervanți prin mărturia noastră într-un moment nepotrivit, însă vine un timp când trebuie să dezaprobăm anumite fapte. Dacă suntem cu adevărat ai lui Isus Hristos, roadele vor apărea. Nu putem rămâne tăcuți, închizând ochii în fața a ceea ce intră în contradicție cu principiile noastre.

Într-una dintre povestirile mele pentru copii, există un personaj pe nume Aslan, care spunea așa: „Nu spun niciodată cuiva vreo altă poveste decât a mea.” Nu pot vorbi despre modul în care Dumnezeu acționează în viața altora; tot ceea ce știu este cum acționează în dreptul meu. Desigur, trebuie să ne rugăm pentru o redeșteptare spirituală și, în moduri diverse, putem face ceva în sensul acesta. Dar trebuie să ne amintim întotdeauna că nici Pavel, nici Apolo nu sunt cei datorită cărora a existat o creștere spirituală. După cum a spus odată Charles Williams: „De multe ori, altarul trebuie construit într-un loc pentru ca focul să cadă în altă parte.”  

 

[1] Cartea este disponibilă și în limba română, fiind publicată de Editura Humanitas, în 2011. [2] Cartea este disponibilă și în limba română, fiind publicată de Editura All, în 2016. [3] Cartea este disponibilă și în limba română, fiind publicată de Editura Humanitas, în 2012.

 

Interviu realizat de Sherwood Eliot Wirt