Un interviu imaginar cu scriitorul C. S. Lewis[1]

L-am întâlnit pe scriitorul creștin Clive Staples Lewis în Sala Imaginației, pe Aleea lui Aslan. În fața unei măsuțe, pe care erau unele dintre cărțile lui — Surprins de bucurie, Creștinism, pur și simplu și Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, am servit un ceai, iar domnul Lewis a avut bunăvoința să-mi răspundă la câteva întrebări despre cărți și citit.

Ați citit foarte mult în copilărie. Spuneți-mi câte ceva despre biblioteca dvs. de atunci!

Cărțile pe care le citea tata erau toate cumpărate și niciodată înstrăinate. Aveam cărți în camera de studiu, cărți în salon, cărți în vestiar, cărți pe două rânduri în etajera mare de pe palierul scării, cărți într-unul din dormitoare, cărți îngrămădite într-un maldăr care îmi ajungea până la umeri, în podul rezervorului de apă, cărți de tot soiul, reflectând fiecare etapă a intereselor trecătoare ale părinților mei, cărți bune și proaste, cărți potrivite pentru un copil sau cărți cu totul și cu totul nepotrivite. Nimic nu mi-era interzis. În după-amiezile ploioase, aparent nesfârșite, luam pe rând volumele de pe rafturi. Puteam fi întotdeauna sigur că voi găsi o carte nouă, întocmai ca cel care, plimbându-se pe câmp, are siguranța că va găsi mereu un nou fir de iarbă.

Știu că obișnuiați să cumpărați cărți mereu. Erau și cărți care vă dezamăgeau?

Unele achiziții mă dezamăgeau, altele îmi depășeau așteptările, însă desfacerea coletului constituia întotdeauna un moment care mă încânta nespus.

Citeați mai mereu… Chiar și pe drum?

Am descoperit (ceea ce unii nu reușesc niciodată) că în călătorie poți lua cărți serioase, care adaugă ceasuri de lectură neprețuită celorlalte momente de încântare. Este important să dobândești de timpuriu în viață capacitatea de a te concentra asupra lecturii oriunde s-ar nimeri să fii. Am citit întâia oară Tamerlan în timp ce călătoream de la Larne la Belfast pe furtună; iar pe Paracelsus de Browning l-am citit la lumina unei lumânări care se tot stingea și trebuia aprinsă ori de câte ori se declanșa o baterie uriașă într-o groapă mai jos decât mine, ceea ce cred că s-a întâmplat la fiecare patru minute, toată noaptea.

Am cunoscut pe cineva care citea chiar și la masă. Dumneavoastră…?

Mâncatul și cititul sunt două plăceri care se potrivesc admirabil. Desigur, nu toate cărțile pot fi citite în timpul mesei. Ar fi o blasfemie să citești poezie la masă. E de dorit mai degrabă o carte lejeră, fără formă strictă, care poate fi deschisă oriunde.

Iubiți cartea nu doar pentru conținutul ei, ci și ca obiect în sine, nu-i așa?

Fratele meu și cu mine eram în stare să facem bucăți o scară de lemn; dar amprentele de pe paginile unei cărți sau îndoirea colțurilor ne-ar fi umplut de rușine. Însă Arthur, prietenul meu, nu doar le respecta, era îndrăgostit de ele; ca urmare, am devenit și eu. Aranjarea în pagină, textura și mirosul hârtiei, sunetele produse de un tip sau altul de hârtie, când dai paginile, au devenit o încântare pentru simțuri.

Ați citit și ați scris și cărți incluse în așa-zisa categorie a „cărților pentru copii”. Mai citiți și astăzi astfel de texte?

Adulții se scuză de obicei pe un ton glumeț pentru faptul că le plac cărțile numite „pentru copii”. Această convenție mi se pare neroadă. Nici o carte nu merită să fie citită la vârsta de zece ani dacă nu merită la fel de mult (și adeseori chiar mai mult) să fie citită și la vârsta de cincizeci de ani — exceptând, desigur, cărțile menite să îți dea informații. Trebuie oare să desconsider somnul deoarece copiii dorm profund? Sau mierea pentru că le place copiilor?

Vă place să recitiți unele cărți?

Nu ne bucurăm deplin de o poveste la prima citire. Până ce curiozitatea, pura poftă narativă nu și-au primit tainul și nu s-au domolit, nu putem să savurăm în tihnă adevăratele frumuseți. Copiii înțeleg bine acest lucru când cer aceeași poveste o dată și încă o dată și spusă cu aceleași cuvinte. Țineți cont că o carte nu înseamnă mare lucru pentru mine până n-am citit-o de două sau de trei ori...

Până la urmă, cât de importantă este lectura pentru noi, cititorii?

Aceia dintre noi care am fost adevărați cititori toată viața rareori ne dăm seama pe deplin de creșterea enormă a ființei noastre pe care o datorăm autorilor. Ne dăm seama cel mai bine de lucrul acesta atunci când stăm de vorbă cu un prieten nepreocupat de citit. Acesta poate fi o persoană plină de bunătate și cu o judecată sănătoasă, însă el locuiește într-o lume mititică. Noi ne-am sufoca în ea. Proprii ochi nu-mi sunt suficienți; voi privi prin ochii altora. Îmi pare rău că animalele nu pot scrie cărți. Aș fi descoperit bucuros cum vede lucrurile un șoarece sau o albină. Citind marea literatură, eu devin o mie de persoane, rămânând totuși eu însumi.

I-am mulțumit autorului pentru timpul acordat și ne-am promis să reluăm discuția… undeva, cândva.

 Interviu realizat de Florin Bică

[1] Interviul este fictiv, având la bază cărțile Surprins de bucurie (Humanitas, 2008), Despre lumea aceasta și despre alte lumi (Humanitas, 2011) și An Experiment in Criticism (Cambridge University Press, 1965).