Cea mai recentă carte a belgianului Eric-Emmanuel Schmitt tradusă în limba română a fost lansată la Librăria Humanitas Cișmigiu, marți, 20 februarie, în prezența unui public numeros. Este vorba despre volumul de nuvele Răzbunarea iertării.

Ajung la librărie cu vreo 15 minute mai devreme de începerea evenimentului. Lângă casa de marcat, librarii au expus numeroase exemplare ale cărții ce va fi lansată, dar și alte cărți semnate de același autor: Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe și Noaptea de foc. Pe măsură ce sosesc, participanții la eveniment se grăbesc să cumpere noua apariție editorială și să o răsfoiască plini de curiozitate, ca pe o promisiune delicioasă. Librăria e bine luminată, iar oamenii, zâmbitori. Achiziționez la rându-mi Răzbunarea iertării și mă așez pe ultimul rând.

Cineva face fotografii. Invitații speciali se adună. Persoanele de pe ultimul rând sunt invitate să ia loc pe rândul din față, precizându-se că locurile acelea, rămase libere, nu sunt rezervate pentru nimeni. Unde-am fost și unde-am ajuns. Iată-mă la câțiva pași de invitații speciali… De dincolo de vitrina librăriei, trecătorii grăbiți aruncă priviri curioase.

Raluca Popescu, moderatoarea lansării de carte, deschide evenimentul subliniind că, așa cum Schmitt ne-a obișnuit deja, și acest volum de nuvele are o tematică specială, un factor comun, un fir dostoievskian – vinovăția, remușcarea, iertarea, răzbunarea.

Actrița Marcela Motoc e prima dintre invitați care primește microfonul. Citește un fragment din ultima nuvelă a cărții, „Desenează-mi un avion”. Pe parcursul evenimentului va mai citi scurte fragmente din alte două nuvele: „Surorile Barbarin” și „Răzbunarea iertării”.

După scurtul preludiu care ne-a introdus în atmosfera cărții, regizoarea și scriitoarea Chris Simion-Mercurian ne vorbește despre relația sa specială cu opera lui Schmitt și despre cum l-a cunoscut pe autor. „Acest om ne unește. Suntem aici pentru că ne place Schmitt”, spune ea, adăugând că întâlnirea sa cu opera belgianului s-a dovedit productivă. În 2010, monta pe scena Teatrului Bulandra o adaptare a cărții Oscar și Tanti Roz. Șapte ani mai târziu, la Teatrul Metropolis, avea să pună în scenă o dramatizare a cărții Domnul Ibrahim și florile din Coran, iar în urmă cu un an, la același teatru, a montat o adaptare după Copilul lui Noe.

Pentru că l-a cunoscut personal, Chris Simion ne vorbește despre smerenia lui Eric-Emmanuel Schmitt și povestește cum l-a întâlnit în 2016, la Paris. Împreună cu o prietenă a ajuns la teatrul lui Schmitt, Théâtre Rive Gauche, și, dorind să afle de ce faimosul autor nu i-a răspuns la e-mail-urile în care îi povestise despre cum a montat Oscar și Tanti Roz, s-a dus la casa de bilete să întrebe de el. Aflând că Schmitt se afla chiar acolo, la o repetiție, i-a trimis, prin intermediul unui angajat, un bilet. Douăzeci de minute mai târziu, a apărut regizorul și scriitorul însuși – „așa cum îl știm din fotografiile de pe cărțile sale”, subliniază Chris Simion. „Vă ofer 30 de minute”, i-a spus el. Chris a constatat că scriitorul nu era la curent cu montarea în România a piesei Oscar și Tanti Roz. Au stat de vorbă, au povestit, iar timpul a părut că se dilată. „O întâlnire magică”, a subliniat Schmitt, din moment ce Chris venise din România, dar nu pentru a-l întâlni pe el, și pleca în seara aceea, iar el venise din Belgia pentru repetiții și urma să plece și el tot atunci. Despărțirea nu a avut loc înainte de a i se adresa scriitorului invitația de a veni în România. Schmitt a venit la piesa Copilul lui Noe.

Printre picături, regizoarea ne oferă și alte detalii interesante. Schmitt voia, cu vreo 10 ani în urmă, să pună în scenă o piesă de teatru, să o regizeze. A bătut la ușile multor teatre din Paris, dar nimeni nu s-a arătat interesat de piesa aceea. Așa că Schmitt a împrumutat 3 milioane de euro și și-a deschis propriul teatru, Rive Gauche, iar de atunci piesa respectivă se joacă cu casa închisă.

Chris Simion glumește că, la un moment dat, și-a spus că trebuie să pună capăt adaptărilor sale după textele lui Schmitt, că nu poate să devină „regizoarea lui”. Însă, citind acest nou volum, Răzbunarea iertării, își dă seama că îi va fi greu să se țină de decizie. E de părere că „Surorile Barbarin” este o nuvelă cu șanse mari de a fi adaptată și montată ca piesă de teatru.

Se trece mai departe... Jurnalista Cristina Stănciulescu își amintește că s-a apropiat de opera lui Schmitt ascultând Oscar și Tanti Roz în lectura lui Florian Pittiș, împreună cu fiul ei. După aceea, inspirată de carte, a început ea însăși să-I scrie scrisori lui Dumnezeu – un exercițiu care s-a dovedit util și care s-a transformat treptat într-un dialog cu ea însăși. Punctează că titlul volumului lansat alătură două cuvinte de nealăturat: răzbunare și iertare. Iertarea, spune ea, e un abandon al propriei personalități și un proces foarte greu, spre deosebire de răzbunare, care e mai simplu de înfăptuit. Apoi evidențiază o idee interesantă extrasă din cartea lui Schmitt, anume că, în circumstanțe speciale, te poți răzbuna tocmai prin iertare. Și conchide că nuvela care dă titlul volumului este și cea care a răscolit-o cel mai mult.

Ultimul cuvânt îi revine ziaristului Horia Ghibuțiu, care ne oferă o cheie de lectură a cărții: numele personajelor. Citează din prima nuvelă enunțul următor: „Un nume la repezeală e ceva de rău augur pentru un destin...” Se referă, desigur, la prenumele uneia dintre gemenele Barbarin – Moïsette. De fapt, numele acesta i-a deschis ochii mai bine asupra numelor cu care Schmitt și-a botezat, de-a lungul timpului (sau cărților), personajele create. Citează două proverbe latine: „Numele înseamnă destin” și „Numele sunt consecințele lucrurilor” și își amintește de prenumele unei persoane pe care a cunoscut-o – Epsică. Și se întreabă cum o fi să te numești Moïsette. Și cum de îi vin numele acestea lui Schmitt, când scrie. „Răzbunarea iertării e o carte care se citește fără să o poți lăsa din mână. Ne putem identifica extrem de ușor cu tematicile cărții.”

La capătul unei ore pline, lansarea cărții se încheie. Prezența la eveniment a 50 sau chiar mai multe persoane dovedește că Schmitt este un autor îndrăgit de cititorii români și că Editura Humanitas nu are degeaba o serie de autor „Eric-Emmanuel Schmitt.” Voi reveni cât de curând posibil cu o recenzie a volumului.

(Foto credit: Humanitas Fiction, Facebook.com)