Hai să facem puţină aritmetică. Când a fost ultima dată când te-ai întrebat dacă 2+2 este egal cu 4? Absurd, nu-i așa? Dar oare la ce s-a gândit George Orwell când a scris: „la urma urmei, de unde ştim noi că doi şi cu doi fac patru?” (1984). Cât despre Albert Camus, în Ciuma, scria următoarele: „Dar vine întotdeauna un ceas în istorie când cel care îndrăznește să spună că doi și cu doi fac patru este pedepsit cu moartea”. De ce o simplă adunare poate duce la un asemenea deznodământ? Prin ce unghere întunecate ale vieții trebuie să fii astfel încât să pui la îndoială chestiuni ce țin de o logică simplă?

Aceste două idei din cei doi autori amintiți mai sus, pe cât de bine se pot completa, la fel de bine se pot contrazice. Întrebarea care se pune este: putem nega noi oare existența unei realități obiective? Dacă da, unde vom ajunge? Dacă nu, ce avem de făcut, acum?

1984 sau O mie nouă sute optzeci și patru este un roman politic/psihologic, scris de George Orwell în 1948 și publicat un an mai târziu. Acțiunea lui descrie imposibilul trai al omului sub un regim mai mult decât totalitar. Un „big brother” ocult, în fața căruia nu există trecut și viitor, ci un „prezent continuu”, după cum însuși Orwell se exprimă. Nu există un adevăr absolut, pentru că absolutul se schimbă de la zi la zi. În acest context, doi și cu doi vor face cinci astăzi, zece mâine sau poate chiar patru, dar niciodată nu vei putea fii sigur. „Înspământător”, scria Orwell, „nu este faptul că poți fii omorât dacă îndrăznești să gândești altfel, ci că s-ar putea să nu ai dreptate.” Prin urmare,  moartea ar fi mai de preferat incertitudinii.

Cu doi ani mai devreme, în 1947, Albert Camus publica romanul Ciuma în care picta în culori diverse și prin ochi diferiți, viața unui oraș asediat de ciumă, pe parcursul a câtorva luni, de la apariția epidemiei până la eradicarea aproape completă a acesteia. Dramele descrise aproape mecanic par să estompeze din eroismul acelora care încercau să facă față morții. Acești indivizi care compuneau formațiile sanitare se ocupau cu tratarea celor deja infectați, izolarea celor suspecți, precum și îngroparea sau incinerarea celor decedați. Chiar dacă își riscau viața, acești cvasi-eroi știau că atunci când răul triumfă, binele nu a fost făcut (parafrazare după Edmund Burke). Ca să înțelegem mai bine ideea, Camus face o comparație cu un învățător: „Dar nu felicităm un învățător că ne învață că doi și cu doi fac patru.” Pentru că orice învățător știe că asta este misunea lui. La fel, acești oameni făceau ceea ce logica umană cerea. Binele. Reiau pasajul de început, cu o completare: „Dar vine întotdeauna un ceas în istorie când cel care îndrăzneşte să spună că doi şi cu doi fac patru este pedepsit cu moartea. Învăţătorul ştia asta. Şi întrebarea nu este să ştii care este răsplata sau pedeapsa la care se poate aştepta acest raţionament, întrebarea este să ştii dacă doi şi cu doi, da sau nu, fac patru.”

De ce am ales această comparație? Atât Orwell cât și Camus scot în prim plan o logică simplă. Doi plus doi. Amândoi sugerează faptul că există momente în istorie în care omul are de ales între un raționament simplu și integritatea sa fizică sau psihică. Aici s-ar opri asemănările. Dacă autorul britanic pune indirect întrebarea dacă într-adevăr putem ajunge să cunoaștem adevărul absolut, Camus sugerează ideea de aplicare imediată a unei logici simple, indiferent de urmări.

Atunci când îți păstrezi judecata limpede, poți merge mai departe liber. Și libertatea este reală atunci când poți zice că doi și cu doi fac patru. Iar atunci când știi că lucrurile stau chiar așa, nu vei cere recompensă pentru o rațiune sănătoasă și nici nu te vei gândi ce sau cât te va costa, ci te vei duce și vei acționa în consecință.

Articol scris de: Lucian Păsăilă