În ultimii ani, pare că romanele lui Éric-Emmanuel Schmitt au crescut în volum. Puteți verifica numărul de pagini al volumelor Femeia în fața oglinzii și Viața lui Adolf H., mult mai mare decât în cazul volumelor Oscar și Tanti Roz și Milarepa. O dovedește și cel mai recent volum, Omul care vedea dincolo de chipuri, publicat de Editura Humanitas.

Primul lucru pe care l-am simțit când am terminat de citit romanul Omul care vedea dincolo de chipuri a fost nevoia de a-l reciti. Poate și din cauză că l-am citit rapid, oarecum neglijent, așa cum permite o călătorie cu trenul, fără a mă fi așteptat la bogăția de detalii cu care este împodobit textul.

Omul care vedea dincolo de chipuri este o carte ambițioasă datorită subiectului pe care îl abordează, din care se desprind fire adiacente, pe care Schmitt le urmărește cu vigilență, oferind în același timp o rezoluție cât se poate de clară și un final neașteptat. Cartea te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină (asta nu înseamnă că se poate sări peste anexe, acestea completând povestea cu o serie de elemente esențiale).

Romanul debutează cu imaginea sărmanului stagiar voluntar Augustin, trimis de șeful său, redactorul unui ziar de scandal din Charleroi, în căutarea unui titlu pentru următoarea ediție a cotidianului. Șansa îl poartă în piața orașului, unde este martorul unui atentat sinucigaș. Astfel, Augustin devine martorul principal în acest caz, oferind o informație pe care nicio altă persoană nu a mai putut-o da. Aceasta însă îi va cauza multe probleme și îl va conduce într-o călătorie unică, al cărei final este cu totul neașteptat.

Mă rețin din a oferi prea multe detalii, deoarece, în parte, romanul funcționează ca o carte polițistă. Schmitt presară unele indicii, vagi impresii pe care le fructifică pe parcurs sau abia la final. Cititorii vor remarca apariția în roman a două personaje cu totul neașteptate, care vor da poveștii… o tentă deosebită.

Am putea spune că principalul subiect al romanului Omul care vedea dincolo de chipuri este violența religioasă, analizată de scriitor din mai multe unghiuri, atât din perspectiva victimei, cât și din aceea a celor ce rămân în urma atentatorilor sinucigași. Schmitt atinge aceste subiecte, încercând să ne ofere o viziune cât mai obiectivă asupra unui subiect atât de controversat în ultimii ani. De aici izvorăște un alt filon al cărții, și anume analiza relației dintre religie și violență, opera dobândind astfel veleități apologetice, lucru ușor de intuit, având în vedere viziunea lui Schmitt despre credință și umanism. Felul în care el răspunde este interesant și, repet, neașteptat.

Mi s-a părut importantă și analiza pe care o face știrilor, reacțiilor exagerate, încurajate de anumite medii de informare, care produc mai degrabă pagube și dezinformare, decât o expunere obiectivă a evenimentelor. Pentru Pegard, șeful lui Augustin, contează mai mult profitul decât adevărul, un fapt care, din păcate, își găsește nenumărate corespondențe în realitatea noastră.

Personajele cărții sunt memorabile. Împrumutând, pe alocuri, clișee din filmele polițiste, acestea sunt finisate de Schmitt într-atât încât să fie totuși complexe și imprevizibile. Dilemele lor sunt reale, iar deciziile pe care le iau încântă sau înspăimântă prin naturalețe.

Omul care vedea dincolo de chipuri este un roman profund, cu o tematică diversă. Poate că va stârni unele controverse, dar nu trebuie să uităm că este vorba totuși de o ficțiune, de opinia unui scriitor, care a găsit aici și o modalitate unică de a le oferi sugestii celor care ar vrea să se dedice scrisului. După cum spuneam, e o carte care trebuie recitită, pentru a-i surprinde și mai bine subtilitățile. Abia apoi vom putea spune dacă opiniile lui Schmitt sunt juste sau nu. Oricum, indiferent de verdictul privind justețea, vom cădea de acord că acesta a scris (încă) o poveste strașnică.