Ben-Hur este unul dintre extrem de puținele cazuri când filmul mi-a plăcut mai mult decât cartea. De regulă, cartea bate filmul. Dar în ce privește romanul lui Lew Wallace, pot spune că am întâlnit excepția. Însă, când mă refer la film, îl am în vedere pe cel din 1959, cu Charlton Heston, nu pe cel mai recent. Noul Ben-Hur (2016) nu este un remake al multi-oscarizatului film din 1959 (laureat cu nu mai puțin de 11 Premii Oscar) și, foarte probabil, nici nu se va apropia de ediția Oscarurilor din 2017 (exceptând poate situația în care Academia ar oferi Premii Oscar pentru curse de care și cai). Povestea, cred, e arhicunoscută. Ben-Hur este un prinț evreu, contemporan cu Isus din Nazaret, care își petrece timpul distrându-se cu fratele vitreg, Messala, un orfan roman, adoptat anterior de tatăl prințului. Messala devine soldat și, urcând în ierarhie, ajunge printre apropiații prefectului Pilat. Circumstanțele politice tensionate dintre evrei și romani duc la trădarea de către Messala a familiei adoptive, aceasta pierzându-și casa, averea și privilegiile, Ben-Hur fiind condamnat la muncă silnică, la galere. După ani de captivitate, fostul prinț scapă și se întoarce la Ierusalim, unde i se oferă posibilitatea de a concura împotriva fratelui vitreg într-o crâncenă și spectaculoasă cursă de care. Ar merita reținut nu doar că Ben-Hur 2016 nu este un remake după Ben-Hur 1959, dar și că există și alte adaptări cinematografice după celebra carte a generalului și politicianului Wallace (romanul a fost publicat în 1880). Prima adaptare datează din 1907 (la doi ani după încetarea din viață a autorului cărții) și, credeți sau nu, rezumă povestea într-un sfert de oră, fiind un film mut. Și tot în „muțenie” este spusă și versiunea din 1925, Ben-Hur: A Tale of the Christ. Iar dacă suntem la capitolul „Curiozități ben-huriene”, aflați că există o versiune animată destul de recentă (din 2003), în care vocea personajului principal este asigurată de Charlton Heston, același care interpreta rolul prințului evreu în adaptarea cinematografică din 1959. Adaug listei și o miniserie TV din 2010, dar care durează mai puțin decât filmul cu Heston. Destul însă cu istoria... „Ediția” din 2016 se aliniază la start cu o echipă necunoscută. Regizorul Timur Bekmambetov nu este dintre regizorii de primă linie, nici măcar dintre cei din prima linie care fac filme de mâna a doua. Iar distribuția, exceptându-l pe veteranul Morgan Freeman, cu tot cu minunata lui voce, include figuri tinere, nu foarte cunoscute: Jack Huston (Iuda Ben-Hur) — nepot al marelui regizor John Huston, Toby Kebbell (Messala Severus) — ceva mai prezent în filme cunoscute publicului român, Rodrigo Santoro (Isus), Nazanin Boniadi (Estera) etc. În noua versiune cinematografică sunt câteva diferențe față de aceea din 1959 (comparațiile sunt, cred, inevitabile). În primul rând, durata. Ben-Hur 1959 își depăna povestea cu o oră și jumătate mai mult față de noul Ben-Hur, lăsând personajelor răgazul necesar pentru a interacționa și pentru a construi drama, astfel că faimoasa cursă de la final venea ca o veritabilă dezlănțuire, capacul care sărea de pe oala sub presiune. Spre deosebire de versiunea din ’59, cea de acum îi oferă mai multe apariții personajului Isus, mult mai prezent în poveste. Îl vedem mai întâi ca dulgher, având o primă întâlnire cu prințul evreu și soția acestuia și vorbindu-le despre „iubirea dușmanilor”, apoi oferindu-i apă condamnatului Ben-Hur, într-un moment dificil, plus alte secvențe, inclusiv scena răstignirii. Revenind la diferențe, Bekmambetov a optat pentru începerea filmului cu un mic preview al scenei cu întrecerea de care (desigur, publicul știe astăzi că filmul include o astfel de scenă, iar afișul de promovare a filmului a mizat tocmai pe această imagine). Pe lângă Charlton Heston, Jack  Huston pare cel mult un adolescent care mai are puțin și-o să plângă. Heston era un ditamai sequoia. Huston e un brăduț de Crăciun. Însă genul acesta de comparație nu are de-a face atât de mult cu calitatea filmului în sine, cât mai degrabă cu afecțiunea publicului de o anumită vârstă față de Ben-Hur 1959. N-am nicio îndoială că publicul tânăr, care nici nu a văzut probabil filmul cu Heston, va putea urmări noul Ben-Hur liniștit, nechinuit de comparații între ce a fost și ce este. Din păcate, prima parte a lui Ben-Hur 2016 încearcă să spună foarte multe în prea puțin timp, iar lucrul acesta se simte, e vizibil cu ochiul liber. Ai senzația că totul se desfășoară în flashback-uri, că vezi de fapt un rezumat și că povestea adevărată va începe mai târziu. Iar scenele de luptă la care participă Messala, în anii lui de „soldăție”, precum și scena luptei maritime, când Ben-Hur scapă din sclavia la galere, aduc pe alocuri prea mult cu filme de genul 300 sau Wrath of the Titans pentru a fi pe gustul unui public care dorește mai mult decât entertainment popcorn. Spectatorii cu ureche atentă la limba engleză vor remarca limbajul actual, deloc specific lumii antice. Cred că este un pic ciudat, dar nu neapărat deranjant. Nu cred că publicul tânjea după un limbaj de letopiseț sau de Antichități iudaice. Faptul că Isus apare mai mult în acest Ben-Hur nu îl face neapărat un film „creștin”, cum au spus unii dintre comentatorii filmului. Regizorul și echipa de scenariști au insistat asupra faptului că Estera, soția prințului căzut în dizgrație, a devenit o ucenică a lui Isus, aceasta rugându-și soțul întors din pribegie să-l ierte pe fratele vitreg care l-a trădat, însă așa-zisa convertire a lui Ben-Hur la „piciorul crucii”, bruscă, fără să existe câțiva pași anteriori care să conducă firesc spre un astfel de deznodământ, este total lipsită de credibilitate. E simplu să devii creștin în doi timpi și trei mișcări după ce ți-ai făcut „pofta ce-ai poftit”, adică după ce te-ai răzbunat pe cel care ți-a făcut rău. Faptul că Ben-Hur este 3D nu ajută prea mult. 3D-ul poate avea rost în cazul unor filme precum Interstellar (2014) sau Gravity (2013), dar, pentru o poveste antică, „nu face sens”. Un film ca Gladiator (2000) a lăsat o impresie puternică publicului chiar fără posibilitatea de a vedea fluturașii zburând aproape de ochiul spectatorului. Iar o poveste plasată în spațiul antic, cu băieți în sandale și curse de cai, putea fi văzută foarte bine și în variantă 2D. Ben-Hur 2016 lasă în prima parte impresia de miniserie TV, numai bună de difuzat pe Diva. Ceea ce salvează filmul este partea a doua, unde lucrurile devin un pic mai interesante și, fără doar și poate, scena cursei finale, filmată foarte bine și care, într-adevăr, are potențialul de a te face să-ți încleștezi un pic mâinile. De altfel, am avut senzația că regizorul s-a gândit mai tot timpul doar la scena asta, care, cum-necum, se ridică la nivelul celei din 1959, amintind un pic și de secvențele de luptă din Gladiator. Altfel spus, urma (partea de final, adică) scapă firma filmului.