Un veac de sinceritate. România în 100 de ani

Anul 2018 este un an al bilanțurilor, al liniilor trase pentru a face socoteala și al strădaniei de a identifica realizări pe măsura celor 100 de ani scurși de la importantul eveniment al Marii Uniri – întregirea României în hotarele ei maximale. Anul aceasta a avut un impact puternic asupra societății și persistă încă, spre final de an, visul unei viitoare perioade de aur.

Cu toate acestea, este important să păstrăm în minte faptul că, aproape imediat după ce euforia marelui moment istoric a trecut, istoria a început să fie scrisă în tușe mai întunecate. În mai puțin de un deceniu de la unire, România a căzut sub vraja extremismului de dreapta, cauzat în parte și de eșecul clasei politice de atunci.

A urmat Al Doilea Război Mondial cu toate lipsurile pe care le-a produs. Finalul conflictului a permis instaurarea unui regim totalitar comunist pentru următorii cincizeci de ani și, apoi, după o revoluție sângeroasă, am intrat într-o stare de tranziție care pare să nu se fi încheiat nici astăzi.

Evenimentele acestui secol de la Marea Unire ne sunt cunoscute mai mult sau mai puțin, însă ele reprezintă veritabile pietre de hotar și este necesar să revenim asupra lor. Doar cunoașterea și evaluarea trecutului ne poate da șansa unui viitor. În sensul acesta recomand o carte în care aceste evenimente sunt privite de către un străin, deci cu detașare, fără patimă națională. Istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt, stabilit de fapt în Austria, ne prezintă în scurtul volum România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie gândurile sale despre istoria noastră.

De ce am citi scurtul eseu istoric și de ce am luat în considerare interesele și concluziile academice ale lui Schmitt?

În primul rând, pentru că ne-ar prinde bine să vedem o părere despre noi, dar din afara noastră. Tindem să fim subiectivi când e vorba de noi înșine, iar în capcana acestei slăbiciuni pot aluneca chiar și istoricii. Ne este mai ușor să citim ori să scriem despre Grecia antică sau despre Napoleon Bonaparte decât despre Cuza Vodă sau despre Regele Mihai I.

În al doilea rând, pentru că s-ar putea ca lucrarea unui ochi exterior să aducă piese și date noi într-un puzzle pe care noi îl considerăm complet. Istoria este fluidă, iar documente noi, așezate în perspective înnoitoare, pot schimba prejudecăți vechi. Un istoric străin poate aduce informații nefamiliare sau poate interpreta diferit datele pe care le avem.

Cu toate acestea, la fel ca în cazul oricărei alte cărți de istorie, și în dreptul volumului România în 100 de ani e nevoie de precauție pentru că, mai ales în cazul eseurilor istorice, sunt sacrificate de obicei nuanțele cu scopul simplificării și clarificării temei principale. În dreptul unor evenimente, instituții și personaje istorice, cel mai bine este să ne ferim de răspunsurile definitive, categorice, exceptând desigur cazurile în care avem dovezi clare pentru ceea ce afirmăm.

Există posibilitatea ca această carte să fie mai greu digerabilă, din cauză că vorbește și despre lipsurile noastre ca națiune, despre întârzierile istorice care se resimt și astăzi în societate. Totuși cartea se încheie cu o notă de speranță. Nu mai e cazul să visăm la epoci de aur, ca în trecut, când aurul era cotropit de umbre, și, așa cum istoria ne-a învățat de atâtea ori, cel mai bun punct de pornire pentru construirea viitorului trebuie să fie chiar prezentul. Este singurul lucru care poate fi îmbunătățit.

Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie la Viena și președinte al Secției de Filozofie/Istorie a Academiei Austriece de Științe. Domeniile sale de interes sunt variate, dar concentrate pe istoria Balcanilor în epoca medievală și modernă și pe cercetarea fascismului, cu accent pe România interbelică. Editura Humanitas a publicat recent un alt volum al său, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea „Căpitanului”.

Cartea România în 100 de ani a apărut la Editura Humanitas în 2018, fiind tradusă din limba germană de Wilhelm Tauwinkl.