Un mod extraordinar de a spune povești (interviu cu Ileana Surducan)

Pe la începutul anilor 90, încă apăreau pe piața din România, în reviste precum Universul copiilor și Proteus, seriale de bandă desenată românești, adică realizate de ilustratori și scenariști români. Piața a fost umplută apoi de BD-urile de la Egmont, bazate pe celebre seriale de animație (ne amintim reviste precum Mickey Mouse, Bamse, Donald Duck, Familia Flintstone ș.a.). Însă producția românească de BD a intrat într-un declin și, până în urmă cu câțiva ani, speranțele de revenire păreau destul de slabe. Însă revenirea (sau învierea BD-ului românesc) s-a produs în cele din urmă, iar printre numele celor de care se leagă aceasta se numără și cele ale surorilor Maria și Ileana Surducan. Celei din urmă i-am luat un interviu despre banda desenată, un gen care, la noi, încă așteaptă zile mai bune și cititori mai numeroși.

 

Cine citește bandă desenată astăzi, la noi?

Cei pe care îi convingi să citească, prezentându-le un subiect interesant. Puțini oameni merg la filme sau citesc cărți fiindcă „le place” ideea de film sau foșnetul hârtiei. Majoritatea se uită la filme sau citesc cărți fiindcă experiența în sine e plăcută, povestea e bine spusă, iar subiectul, captivant. Mai demult credeam și eu în existența miticului „public interesat”, pe care îl poți găsi dacă îl cauți unde trebuie. Dar astăzi cred că e un mod greșit de a pune problema. Publicul trebuie format. Cel mai ușor e să convingi copiii și părinții, prezentându-le BD de calitate, dar, dacă promovezi inteligent, poți convinge și publicul matur să îți citească poveștile. Însă promovarea unei cărți este și responsabilitatea editorului. Nu te poți aștepta ca oamenii să cumpere o carte doar fiindcă ai pus-o în raftul librăriei.

 

De fapt, ce este banda desenată? Unde se înscrie ea în peisajul literar? Dă-ne definiția ta de pasionată (presupun) cititoare și talentată (știu sigur) realizatoare de bandă desenată!

Îi poți spune narațiune secvențială. Sau: o înșiruire de imagini care, împreună, descriu o acțiune, iar eventualul dialog e prezent în bulele de text. De-a lungul timpului, s-a format un cod vizual specific benzii desenate, pe care un cititor trebuie să și-l însușească pentru a face legătura între imagini și a înțelege acțiunea. De exemplu, citirea cadrelor de la stânga la dreapta și de sus în jos (în spațiul vestic), semnificația formei bulelor de text, anumite indicii vizuale care ușurează lectura, dacă sunt decodificate corect etc.

Cred că banda desenată se înscrie mai degrabă în peisajul vizual. E mai aproape de reprezentația de teatru și de film, decât de textul literar. De altfel, chiar împrumută mulți termeni din limbajul cinematografic. Pentru mine, care folosesc unelte vizuale pentru a crea emoție, e pur și simplu un mod extraordinar de a spune o poveste. E mai simplu și mai ieftin decât a face un desen animat, dar la fel de captivant.

 

Are banda desenată vreun plus pe care nu-l au alte forme de a spune povești?

N-aș vorbi neapărat de plusuri sau de minusuri, ci mai degrabă de particularități. Mediul acesta are un cod specific de lectură, care generează un fel aparte de a crea și a citi o poveste.

În mod paradoxal, deși banda desenată poate fi considerată o înșiruire de stop-cadre de film, se citește ca o carte. Poți zăbovi cât vrei asupra unei pagini, te poți întoarce și redescoperi amănunte... Poți chiar să te oprești și să reiei lectura, fără s-o fragmentezi în mod supărător, cum s-ar întâmpla cu un film oprit, reluat, oprit... Această „profunzime temporală” creează o experiență deosebit de imersivă pentru cititor – un univers alternativ, în care poți intra și ieși după bunul plac.

Față de o carte, un album de BD se consumă mult mai repede și, deci, satisfacția se obține mai rapid. Dar tot asta îl face să fie considerat mai puțin valoros, mai superficial decât o carte, lucru pe care nu l-am spune neapărat despre un film. O carte se bazează mult pe imaginația cititorului, pe disponibilitatea lui de a-și închipui. Dar și banda desenată are nevoie de complicitatea lui pentru a face legătura dintre cadre și a înțelege acțiunea, însă ea îi oferă mai multă informație vizuală, care, de multe ori, e neașteptată și îl îmbogățește. Nimeni nu s-ar plânge că un regizor îi văduvește imaginația punând în scenă o piesă de teatru. Similar, în BD ai ocazia să cunoști povestea în interpretarea autorului.

 

Când eram puști, în anii de școală, îmi făceam singur reviste de bandă desenată. Fără prea mult talent, desigur... Și destul de scurte. Dar la vremea aceea eram tare mândru de ele și-mi pare rău că niciuna nu a supraviețuit. Când anume ai început să desenezi povești în bandă desenată și, mai ales, când ai simțit că ai vrea să faci din lucrul acesta mai mult decât propriile povești pe hârtie, că vrei să treci la profesia de ilustrator, că vrei să creezi pentru un public interesat?

E mare păcat că te-ai oprit, ar trebui să te reapuci. Fără efort, muncă, greșeli și perseverență niciun talentat nu ajunge departe. Și, dacă nu vei fi un bun desenator, poți fi un foarte bun scenarist.

În ce mă privește, la început a fost dorința de a scrie povești – erau proze scurte și poezii, cum inevitabil compune orice copil căruia îi place să citească. Abia pe la 12 ani am descoperit benzile desenate și, încet-încet, am început să fac și eu scurte episoade, animată tot de dorința de a povesti. La liceu, abilitățile de desenator le-au depășit pe cele de scriitor, iar la 20 de ani desenam aventuri cu mine ca personaj principal. Apoi, povești de câte 4-6 pagini, pe care le publicam online.

Cât despre dorința de a crea pentru un public, bucuria de împărți povestea cu o audiență a fost mereu principalul motor care m-a dus mai departe. Și am crezut întotdeauna, cu destul de multă naivitate, că meseria asta va fi un soi de perpetuum mobile logic: eu fac povești, publicul le citește și mă plătește ca să fac alte povești... și tot așa.

 

Ce reviste de bandă desenată citeai în anii copilăriei? Eu, de pildă, îmi amintesc vechile reviste Pif, apoi, la începutul anilor ’90, cele publicate de Egmont, cu eroii Disney și nu numai.

Prima bandă desenată care mi-a fost citită pe când aveam vreo 5 ani a fost – surprinzător, dar adevărat – Noul Testament în imagini. Peste mulți ani am găsit-o reeditată, iar acum știu că autorul era Iva Hoth, iar desenatorul, André LeBlanc. The New Testament Picture Bible… Tot pe-atunci am primit o revistă cu benzi desenate Disney – cu Scrooge, nepoții lui şi alte personaje. Era în franceză, dar o citeam și reciteam, încercând să înțeleg povestea doar cu ajutorul imaginilor. Totuși nu atunci mi s-a trezit interesul de a citi sau de a face bandă desenată. Nici când am dat de Asterix tradus în română (era doar primul album, la bibliotecă) sau de colecția Cutezătorii a părinților, cu câte o pagină de BD la sfârșit. Nu știam că e un „gen”. Le consideram doar desene animate statice, sau ilustrații înșiruite.

Abia pe la 12 ani, pe când învățam franceza, am descoperit mediateca Centrului Cultural Francez din Cluj-Napoca și-am înțeles ce înseamnă banda desenată cu adevărat. Am citit mult Goscinny, Franquin, Turk & De Groot, iar Joann Sfar a fost o adevărată revelație.

 

Știu că, împreună cu sora ta, Maria, ai lansat o revistă de bandă desenată, Glorioasa Fanzină. Spune-ne pe scurt istoria proiectului... Când și cum a apărut ideea, cum s-a concretizat, cui i s-a adresat revista și cum a evoluat proiectul? A fost o revistă tipărită sau online? Și, în definitiv, ce este o fanzină?

O fanzină e o publicație neprofesionistă și neoficială, produsă de fanii unui fenomen cultural particular (muzică, SF, BD), care are o durată de viață efemeră și tiraj foarte limitat. Aș putea spune că a fost un proiect studențesc. Inspirate de un workshop de bandă desenată, am încercat să facem și noi o fanzină de BD, împreună cu alți câțiva colegi pasionați. Toate numerele au fost tipărite, dar au fost puse și pe internet. La început o publicam alb-negru, din sponsorizări sau din banii de bursă. O lansam în cafenele și o distribuiam prin librării, localuri și prin facultate – gratis, sau la un preț simbolic. Încercam să răspândim ideea că banda desenată nu e doar pentru copii, să arătăm că există artiști și cititori maturi entuziasmați de genul acesta. Între 2008 și 2013 am scos douăsprezece numere, iar ultimele trei au fost realizate de membrii Cluj Comics Club, pe diverse teme – inclusiv protestele pentru Roșia Montană.

 

Ai publicat bandă desenată și în afara țării, în Franța sau, oricum, în limba franceză... Ezit deoarece și belgienii au o adevărată tradiție în domeniu. Cum s-au legat lucrurile? Ai primit oferte din partea unor editori sau, după ce ai realizat proiecte personale, le-ai propus spre publicare?

Am ajuns să public în Franța printr-un concurs norocos de împrejurări. În 2007 am început să postez benzi desenate online, pe site-ul 30 jours de BD. Site-ul a fost inițiat ca o platformă care să le ofere vizibilitate autorilor de BD, atât celor profesioniști, cât şi amatorilor. Unul dintre scopurile lui era de a găsi potențiale talente, cărora să li se propună să lucreze pe proiecte de albume, în cadrul editurii Makaka. Astfel am publicat primul meu album – Edouardo le renardeau (după un scenariu de Shuky Medina). Apoi am propus scenariul pentru Le Cirque Jurnal d’un dompteur de chaises, care a fost acceptat, iar apoi publicat în 2012. Editura mi-a propus ulterior să realizez desenele pentru Hotel Pennington (scenariul fiind semnat de Ced Asna), publicat în 2018. În România am fost contactată de Librăria Jumătatea plină ca să realizez banda desenată Dolky-n trei straie – împreună cu Petra Dobruska –, publicată în 2014. Apoi, împreună cu sora mea, am propus editurii Art proiectul Vacanța lui Nor, iar editura l-a acceptat și a publicat cartea în 2018.

 

Spune-ne câte ceva despre proiectele de bandă desenată pe care le-ai publicat, despre conținutul lor, despre mesaj. Aș insista pe mesaj, deoarece există impresia asta, cum că banda desenată e pentru copii și n-ar putea avea o consistență aparte, un mesaj educativ sau un scop mai înalt decât simpla distracție.

Mai toate lucrările mele ilustrează un univers interior, o gamă de sentimente, senzații şi idei sondate prin introspecție, pe care le traduc în imagini, cu sau fără cuvinte. Am teme şi motive recurente – jocul, visul, singurătatea, plictisul, absurdul, deșertul, lumea acvatică – precum şi personaje care apar în mai multe povești – cum ar fi Sf. Gheorghe şi Balaurul.

Îmi place să transform situații banale, din viața de zi cu zi, în experiențe suprarealiste, care să-i scoată pe cititori din amorțeala cotidianului. Lupt contra plictiselii şi a blazării. Aleg temele în funcție de inspirația de moment, dar încerc întotdeauna să strecor o notă de ludic şi de umor.

Privim lucrurile destinate copiilor cu dispreț – fie ele artă, divertisment, literatură – fiindcă punem la îndoială capacitatea lor de a judeca calitatea și, deci, îi suspectăm și pe autori de superficialitate, mediocritate și lipsă de seriozitate, ca și cum tot ce le e dedicat copiilor ar fi simplist și superficial, sau plictisitor de moralist. Uităm că tocmai copiii, cu spiritul în formare, au nevoie de ceea ce e mai bun, mai frumos și mai sincer, iar un autor adevărat tocmai asta poate să le ofere. Cele mai frumoase opere pentru copii îi emoționează în egală măsură și pe adulți.

Banda desenată din ziua de azi abordează și subiecte mature și valoroase, fiindcă este căutată și gustată de un public matur, format din oameni care au citit benzi desenate de când erau copii. Dar asta nu înseamnă că nu există și bandă desenată de proastă calitate, așa cum există cărți și filme proaste. Până la urmă este un medium în care fiecare autor se exprimă cum dorește și care pendulează între divertisment și artă, între comercial și artistic, cu toate intersecțiile care pot exista.

 

Preferi să îți scrii singură scenariile pentru poveștile în bandă desenată sau să lași textul în seama altcuiva?

Deși am avut colaborări frumoase cu diverși scenariști, tot poveștile mele îmi place cel mai mult să le ilustrez. Când scrii și desenezi propria poveste, ai parte de o libertate aproape înfricoșătoare. Te simți și puternic, și copleșit de responsabilitate. E un soi de teamă-fericire care creează dependență.

Colaborarea cu sora mea este specială tocmai fiindcă scriem împreună poveștile pe care le transpunem în BD.

 

Explică-ne puțin conceptul de silent comics. Am văzut pe OglindaComics.com, site-ul tău și al Mariei, că există o rubrică intitulată astfel. Și, dacă tot am pomenit, dă-ne câteva detalii despre site.

Silent comics înseamnă benzi desenate mute, adică fără cuvinte, din care textul lipsește cu desăvârșire. Uneori, dialogul e înlocuit de pictograme, dar, de cele mai multe ori, pur și simplu nu există bule de text. Deși comunicarea cu cititorul e mai directă, e nevoie de mai multe imagini pentru a transmite ceea ce, altminteri, s-ar fi explicat în câteva cuvinte. Este un fel aparte de a povesti în imagini, cu un ritm mai lent, și care se bazează foarte mult pe disponibilitatea „cititorului” de a privi cu atenție pentru a descifra acțiunea. Când nu sunt simple gaguri vizuale, care se joacă cu codul de BD, poveștile acestea pot fi mai lirice, mai emoționante decât poveștile cu dialog.

Am început să fac benzi desenate fără cuvinte întâi pentru platforma on-line 30 jours de BD, iar, în 2013, pentru revista Big Issue Taiwan, cu care am colaborat timp de 6 luni.

OglindaComics este un proiect gândit împreună cu sora mea. Este un site pe care, deocamdată, încercăm să strângem cele mai importante benzi desenate scurte pe care le-am făcut realizat până acum. În viitor ne-am dori să devină o platformă de webcomics.

 

Mulți editori se plâng că banda desenată nu atrage publicul din România. Eu însumi am încercat marea cu degetul și am negociat, pentru editura la care lucrez, preluarea unui album de bandă desenată și a unui roman grafic. N-aș putea spune că vânzările au fost spectaculoase. Cum îți explici dezinteresul?

Publicând în Franța, unde există un mare interes pentru BD, dar piața e supraaglomerată de autori și titluri, am învățat că succesul unui album depinde de câteva lucruri: subiectul ales și publicul căruia i se adresează, calitatea operei (poveste și imagine) și, nu în ultimul rând, promovarea de care se bucură cartea. De această promovare se îngrijesc editura, librarii și organizatorii de festivaluri, iar artistul participă activ, dând autografe în cadrul festivalurilor, în librării și biblioteci și ținând ateliere și prezentări. E drept că acolo există o industrie BD și un întreg mecanism în mișcare, care la noi lipsește.

Totuși, editorilor și autorilor români le-aș sugera să se orienteze în primul rând spre un public tânăr, spre copii sau adolescenți, fără să-i uite pe părinții acestora. Apoi, să verifice calitatea cărților pe care le publică, atât ca scenariu și mesaj, cât și ca realizare artistică. Calitatea depinde și de avansul și procentul cu care este plătit autorul. Și – foarte important – să promoveze cartea într-un mod organizat, inteligent și persistent. E drept că nu avem atâtea festivaluri de gen, dar cu atât mai mult ocaziile care există n-ar trebuie ratate, iar când nu există, trebuie create. Promovarea implică deseori o cheltuială de energie și de resurse, dar numai așa publicul se va întâlni cu produsul pe care ar trebui să-l cumpere.

 

Pe de altă parte, consideri că există o creștere a dorinței publicului român după bandă desenată? Întreb deoarece există un editor care a tradus și publicat în română o bună parte dintre albumele cu Tintin, iar mai recent, Editura Arthur a publicat două albume cu faimoșii Asterix și Obelix. Plus alte proiecte de autor, publicate cu chiu, cu vai..., dar publicate.

Înțeleg dilema editorilor care investesc într-o carte și ar vrea să fie siguri de vânzări. Până în 2016 au existat chiar câteva mici edituri specializate în BD, dar apoi au dispărut. Din diverse motive, strategiile lor nu au funcționat. Totuși să aștepți să crească dorința publicului așa, de la sine, e ca și cum ai aștepta să crească un foc fără combustibil. Mă bucură că încep să fie publicate traduceri – editura Art a scos și alte romane grafice foarte bune – dar mă tem că, fără promovare, cărțile acestea nu se vor întâlni cu publicul. Noi, autori și editori, trebuie să ne întrebăm: de ce și-ar dori publicul român să citească bandă desenată? Și apoi să mergem să le spunem și lor.

 

Ce proiecte de bandă desenată ai în lucru? Sunt pentru piața din România sau pentru „afară”?

Ultimul proiect – de care sunt foarte mândră – este Vacanța lui Nor, un album de BD pentru copii, realizat împreună cu sora mea și publicat de editura Art (mai exact, de imprintul Minigraphic). Este povestea unui băiețel nevoit să-și petreacă vacanța de vară la bunici și convins că se va plictisi fără televizor și calculator. Dar nu-i vreme de plictiseală când trebuie să păzești o turmă de nori, să-ți faci noi tovarăși de joacă zi de vară până-n seară și, la urmă, să te mai lupți și cu zmeul care a furat soarele! Cartea a fost lansată anul trecut și, că tot am vorbit de interesul publicului, îi rog pe cei care au citit-o să ne spună ce părere au.

 

Interviu realizat de Florin Bică