Mi-a plăcut New York-ul din The Secret Life of Pets, un oraș curat și viu colorat și m-au distrat teribil vocile unora dintre cei care au dublat personajele în limba română. (Da! Surprinzător și pentru mine, dar l-am văzut dublat în română!)
Scriam recent despre Zootopia că are un mare minus: vrea să ne predea corectitudinea politică și face lucrul acesta cu îndârjire. Aproape că nu te mai poți uita la film fără să încerci să-i „descifrezi” mesajul. Tocmai de aceea apreciez The Secret Life of Pets (Singuri acasă este titlul sub care e prezentat pe ecranele românești — un titlu neinspirat, aș zice eu, deoarece pare să încerce a lega filmul de animație de succesul seriei Home Alone). Realizatorii acestui film nu au uitat că o animație destinată în primul rând copiilor trebuie să spună pur și simplu o poveste, cu „buni” și cu „răi”, fără a căuta cu tot dinadinsul să-i înregimenteze într-un mod de gândire sau altul.
Povestea este construită în jurul a doi câini de companie, Max și Duke, care intră într-un mare bucluc din cauză că nu au știut să-și gestioneze relația. Max este primul câine al tinerei Katie și este foarte fericit, însă fericirea lui se termină în ziua când stăpâna aduce acasă un câine nou — pe Duke. Socotind că doar el are drepturi asupra lui Katie, Max nu se arată foarte primitor și își propune să-i facă viața amară acestuia, dar Duke îi dă replica pe măsură. Șicanele dintre cei doi câini sfârșesc prin capturarea lor de către hingheri. Dar captivitatea le este de scurtă durată. Max și Duke sunt eliberați de iepurașul Snowball (vocea dublată în limba română este fantastic de amuzantă — Șerban Pavlu, cred...), liderul suprem al grupării The Flushed Pets care luptă contra umanității, într-o revoluție la care participă animalele de companie care au fost abandonate de stăpâni și care, acum, își fac veacul prin canalizarea metropolei americane.
Din momentul acesta, povestea ne duce pe două piste. Pe de o parte, îi urmărim pe Max și Duke încercând să reziste provocărilor din lumea dură a canalizării (prilej de mare amuzament), iar pe de altă parte, îi vedem pe prietenii din bloc ai lui Max încercând să-i dea de urmă și, eventual, să-l salveze.
Terrierul Max este, parțial, personajul principal al filmului. Spun „parțial” deoarece filmul are atâtea personaje secundare simpatice, încât le îndrăgești pe toate. Sigur, prea multe personaje înghesuite într-o oră și 27 de minute înseamnă că acestea rămân oarecum neconturate, dar, fiind vorba despre un film de animație, nu cred că se simte lucrul acesta prea tare sau că are prea mare importanță. Dimpotrivă, dacă filmul s-ar fi concentrat pe evoluția relației de prietenie dintre Duke și Max, am fi avut „încă un film despre importanța și frumusețea prieteniei”; așa însă, avem un film care iese un pic din tiparul clasic, un fel de party la care avem ocazia să cunoaștem tot felul de persoane interesante... ăăă, pardon, animale interesante.
„Teza” principală a filmului este că, în timp ce stăpânii animalelor de companie sunt la muncă, acestea se transformă din niște creaturi micuțe, pufoase, gingașe și plăpânde în viețuitoare care își cam fac de cap, luându-și nasul la purtare: dau muzica la maxim, fac raiduri prin frigider, se adună și petrec împreună. Proverbul „când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă” devine, în film, „când stăpânii nu-s acasă, animalele de companie duc o viață zgomotoasă”.
Copiii se pot regăsi în portretele animalelor din film, că poate nici ei nu sunt tocmai cuminți atunci când rămân „singuri acasă”. Și, dacă tot am ajuns la partea de „lecții”, filmul conține și o mustrare nerostită pentru cei care își abandonează animalele (nu știu cum o fi în America, dar românii chiar au o problemă la capitolul ăsta). Desigur, părinții cu mai mulți copii nu vor rata ocazia de a le evidenția micuților „învățătura” privind relațiile dintre frați, care sunt uneori așa cum e relația lui Max cu Duke la început, dar care în mod sigur trebuie să se dezvolte în direcția în care se îndreaptă și relația celor doi patrupezi, spre final.
Scenariul e doldora de poante (Chloe către Max: „Uite care-i treaba, Max! Sunt prietena ta și, ca prietenă, trebuie să fiu sinceră cu tine: nu-mi pasă de tine și de problemele tale.” Snowball: „Mă simt eroic, plus arătos! Mă simt puțin ud, dar arăt bine încă! Arăt bine!”), acțiunea e destul de dinamică (deși n-ar fi fost rău ca filmul să aibă cu vreo 15 minute mai puțin, pentru a evita câteva momente de umplutură), iar scenariștii au inclus chiar și o replică „ciupită” din Some Like It Hot (1959) — bătrânul dulău o curtează pe Chloe, iar când aceasta îi atrage atenția că ea este de fapt pisică, dulăul îi răspunde că „nimeni nu-i perfect”.
Pentru părinții care au totuși copii mai mici, de vârstă preșcolară, aș preciza totuși că filmul are câteva momente — în canalizare, când Max și Duke trebuie să treacă printr-un proces de inițiere care presupune să fie „capsați” de o viperă uriașă — care i-ar putea speria.
The Secret Life of Pets vine și cu un bonus, respectiv un scurt metraj de animație avându-i în rolurile principale pe celebrii Minioni. Ceea ce nu e de mirare dacă ținem cont de faptul că regizorii sunt Chris Renaud și Yarrow Cheney, care mai au în portofoliu și celebrele filme Despicable Me 1 și 2.
Deci, recapitulare! O mulțime de animale simpatice și dulci, de nu le mai știi pe nume; multă creativititate vizuală și culoare; glume peste glume; un iepuraș care, cum s-ar zice, „fură show-ul”, luând fața celorlalte personaje; o mâță maidaneză care, în versiunea dublată, vorbește cu accent moldovenesc; un sfârșit fericit, ca să fie pe gustul copiilor de toate vârstele — acestea sunt ingredientele care recomandă The Secret Life of Pets. Desigur, la final, spectatorii se vor grăbi să instaleze camere video în apartament, curioși să afle ce fac de fapt animalele lor de companie atunci când ei nu sunt acasă.
