Romain Rolland: „Mahātmā GANDHI - O VIAŢĂ LEGENDARĂ”

În acest volum biografic, Romain Rolland aduce un tribut imaginii și luptei lui Mahatma Gandhi. Omul care a renunțat la o carieră în avocatură va ajunge să mobilizeze numeroasa populație a Indiei împotriva xenofobiei și a nedreptăților săvârșite de Imperiul Britanic.

Ochi întunecaţi şi cenuşii. Un omuleţ slăbuţ, cu faţă îngustă, cu urechi mari şi depărtate de cap. Cu o bonetă albă pe creştet, îmbrăcat cu un veşmânt din stofă albă simplă, cu picioarele goale. Se hrăneşte cu orez şi fructe, nu bea decât apă, se culcă pe podea, doarme puţin şi munceşte fără încetare. Nu pare să-i pese de trupul său fizic. Ceea ce te izbeşte la început, în cazul lui, este o expresie de mare răbdare şi de iubire neţărmurită. W.W. Pearson, care s-a întâlnit cu el în anul 1913, în Africa de Sud, l-a asemuit cu Sfântul Francisc din Assisi. E simplu ca un copil, blând şi politicos chiar şi cu adversarii, de o sinceritate fără pată. Se judecă pe sine cu modestie, scrupulos până la ezitare, părând că spune: „M-am înşelat”; nu-şi ascunde niciodată erorile, nu face niciodată compromisuri, nu face uz de nicio diplomaţie, se fereşte de oratorie sau, mai bine zis, nici nu se gândeşte să facă uz de ea; îi repugnă să se dezlănţuie în chip de orator la manifestările populare, manifestări în care uneori corpul său firav este cât pe ce să fie strivit, în absenţa prietenului său Maulana Shaukat Ali, care îl apără cu trupul său atletic; este literalmente bolnav din pricina mulţimii care îl adoră; în adâncul sufletului, simte aversiune faţă de mobocracy, nu are încredere în norodul nestăpânit; nu se simte în siguranţă decât într-un anturaj mic şi este fericit doar în singurătate, ascultând de acea still small voice(„mica voce interioară tăcută”) care îi spune ce să facă...

Iată omul care a ridicat la luptă trei sute de milioane de hinduşi, care a zguduit Imperiul Britanic şi a inaugurat în politica omenească cea mai importantă mişcare de 2 000 de ani încoace. 

Numele său adevărat este Mohandas Karamchand Gandhi. S-a născut într-un sătuc semiindependent din nord-vestul Indiei, la Porbandar, oraşul alb, aflat lângă Marea Oman, la 2 octombrie 1869, în sânul unei rase nestăpânite, agitate, care până mai ieri se istovea în războaie civile. O rasă practică, având un dezvoltat simţ al afacerilor, şi care străbătea rutele comerciale din Aden până la Zanzibar. Bunicul şi tatăl său au fost prim-miniştri, amândoi căzând în dizgraţie din cauza firii lor independente, fiind forţaţi să renunţe la putere, viaţa fiindu-le ameninţată. Gandhi făcea parte dintr-un mediu avut, a primit o educaţie aleasă, era inteligent şi cultivat, deşi nu aparţinea castei superioare. Părinţii săi aparţineau de şcoala jainistă a hinduismului, promovând o filosofie al cărei mare principiu era ahimsā, principiu ce trebuia să se afirme triumfător în întreaga lume. 

Pentru jainişti, iubirea (şi nu inteligenţa) reprezintă calea care duce spre inima lui Dumnezeu. Tatăl lui Mahātmā nu punea niciun preţ pe bani şi le-a lăsat puţină avere urmaşilor, pentru că îşi cheltuise mai toţi banii pe opere caritabile. Mama viitorului conducător al Indiei era o fiinţă extrem de religioasă, un fel de Sfântă Elisabeta a hinduşilor, care postea, făcea pomeni şi îngrijea bolnavii. În sânul familiei, se citeau regulat texte din Rāmāyana. La început, educaţia micului Mahātmā i-a fost încredinţată unui brahman, care îl punea să repete textele lui Vishnu. Dar mai târziu, acesta se plângea că nu s-a iniţiat suficient în sanscrită, iar unul dintre reproşurile pe care le adresa educaţiei de tip englez era că aceasta îl face să piardă comorile limbii sale tradiţionale. Cu toate acestea, s-a pus bine la punct cu scripturile hinduse, dar nu a citit Vedele şi Upanişadele decât în traduceri. În vremea când încă era la şcoală, a traversat o gravă criză religioasă. Revoltându-se împotriva hinduismului idolatru şi degenerat, a crezut o perioadă că trebuie să devină ateu. Împreună cu unii dintre colegii săi, a comis şi impietăţi precum consumul de carne săvârşit pe ascuns (cel mai groaznic sacrilegiu pentru un hindus!), dar a sfârşit prin a fi cuprins de oroare şi dezgust. 

Căsătorit de tânăr, la nouăsprezece ani a plecat să-şi completeze studiile în Marea Britanie, la Universitatea din Londra şi la Şcoala de Drept. Mama lui nu l-a lăsat să plece decât după ce acesta i-a promis că va respecta cele trei reguli jainiste, care constau în abstinenţa de la consumul de vin, de carne şi abstinenţa sexuală. A sosit la Londra în septembrie 1888. După primele luni de incertitudini şi decepţii – şi-a cheltuit cu naivitate banii şi timpul pentru a deveni, după cum spune chiar el, un gentleman englez –, a dus o viaţă strictă şi a muncit asiduu. Prietenii şi colegii l-au convins să citească Biblia; dar la acea vârstă încă nu era capabil să o înţeleagă. S-a plictisit încă de la primele cărţi ale Vechiului Testament şi nu a trecut mai departe de cartea Exodului. Dimpotrivă, la Londra a descoperit frumuseţea cărţii Bhagavad Gītā. A fost copleşit de măreţia acestei opere, căci ea i se părea a fi lumina de care avea nevoie acest micuţ indian exilat. Bhagavad Gītā i-a redeşteptat credinţa în suflet. A recunoscut: „Pentru mine, mântuirea era posibilă doar prin credinţa hindusă”. 

S-a întors în India în anul 1891. Tristă reîntoarcere. Mama lui tocmai murise şi acest fapt i se ascunsese. A devenit avocat la Înalta Curte din Bombay. Câţiva ani mai târziu, a trebuit să renunţe la profesia sa pentru că a considerat-o imorală. Chiar în vreme ce profesa avocatura, şi-a rezervat dreptul de a abandona unele speţe atunci când i se părea că acestea apără o cauză nedreaptă. În acele vremuri existau deja mari personalităţi indiene care au deşteptat în el presentimentul misiunii sale viitoare. Aceste personalităţi erau: regele fără coroană din Bombay, un parsi, Dadabhai, şi profesorul Gokhale, amândoi făcând dovada unei iubiri înflăcărate pentru ţara lor; Gokhale era unul dintre cei mai înzestraţi oameni de Stat, fiind printre primii care au militat pentru restaurarea educaţiei indiene; Dadabhai era fondatorul naţionalismului indian (după mărturia lui Gandhi); ambii bărbaţi erau modele de înţelepciune şi blândeţe. 

Dadabhai a fost primul care, stăpânind ardoarea juvenilă a lui Gandhi, i-a oferit în 1892 prima lecţie practică de ahimsā în viaţa publică; aceasta consta în pasivitatea eroică– dacă este posibil să alături aceste cuvinte –, în elanul pasional al sufletului care rezistă în faţa răului nu prin rău, ci prin dragoste. Vom reveni asupra acestor concepte magice care se constituie într-un mesaj sublim adresat de India lumii întregi. 

În 1893, Gandhi a început să-şi manifeste acţiunile, care s-au desfăşurat pe durata a două perioade: din 1893 până în 1914 a activat în Africa de Sud, iar după 1914, în India. Faptul că activismul politic al lui Gandhi din Africa de Sud, vreme de 20 de ani, nu a avut ecou în Europa este o dovadă a îngustimii orizontului de gândire al bărbaţilor noştri politici, al istoricilor noştri, al gânditorilor şi al clericilor europeni, căci este o epopee a sufletului fără egal în vremurile noastre, nu doar prin forţa şi constanţa sacrificiului, ci şi prin victoria finală. 

Între anii 1890 şi 1891, în Africa de Sud, în special în provincia Natal, se aflau aproximativ 150 000 de indieni. Afluxul acestei populaţii străine provoca în sânul populaţiei albe sentimente xenofobe, pe care guvernul oficial le-a interpretat ca fiind măsuri ostracizante, şi a dorit să interzică imigraţia asiaticilor, forţându-i să plece şi pe cei care apucaseră deja să se stabilească acolo. În urma persecuţiilor sistematice, viaţa acestora devenise intolerabilă: impozite mari, raiduri poliţieneşti umilitoare, ultraje în public; evident, inclusiv linşaje, tâlhării şi distrugeri – totul sub egida „civilizaţiei albilor”. 

În 1893, Gandhi ajunge în Africa de Sud, fiind chemat la Pretoria pentru a pleda o cauză importantă. În acea vreme, nu cunoştea nimic despre situaţia indienilor din Africa, şi încă de la primii paşi făcuţi în provincia Natal, în special în Transvaalul olandez, avea să cunoască experienţe amare. Acest hindus rafinat, care fusese totuşi bine primit în Anglia şi care până atunci îi considerase pe europeni ca fiindu-i prieteni, a fost pus în situaţia de a suferi cele mai grosolane umilinţe: dat pe uşă afară din hoteluri şi coborât din trenuri, insultat, pălmuit, lovit cu picioarele. S-ar fi întors îndată în India, dacă nu ar fi avut un contract pe 12 luni semnat cu clienţii săi. Dar în anul în care a zăbovit pe acolo a învăţat ce înseamnă stăpânirea de sine. Odată încheiat termenul de 12 luni, se grăbea să ajungă în ţara sa, când a aflat că guvernul Africii de Sud pregătea un proiect de lege care avea să le răpească indienilor stabiliţi acolo şi ultimele libertăţi. Indienii din Africa nu aveau puterea să lupte cu autorităţile, erau lipsiţi de voinţă, neorganizaţi şi demoralizaţi. Le trebuia un lider, un suflet mare, şi atunci Gandhi s-a dedicat acestui ideal, rămânând pe loc. 

Atunci a început lupta epică a unei mari conştiinţe, Gandhi, împotriva forţei statale şi a maselor brutale. Încă avocat în acea epocă, Gandhi a început prin a demonstra din punct de vedere juridic ilegalităţile legilor de excludere a asiaticilor. Dând piept cu o virulentă opoziţie, a câştigat cauza, dacă nu de facto, măcar de jure, în faţa autorităţilor din Natal şi din Londra. A semnat nenumărate petiţii, a înfiinţat Congresul Indian din Natal, a format o Asociaţie Educativă Indiană, iar mai târziu a fondat un ziar, Indian Opinion, publicat în engleză şi în trei dialecte indiene. Apoi, dorind să le asigure compatrioţilor săi un trai onorabil în Africa, pentru a-i apăra mai bine, a început să trăiască alături de aceştia. 

La Johannesburg avea o clientelă bogată, pe care a abandonat-o pentru a se „căsători” cu sărăcia, după exemplul lui Francisc de Assisi. A împărtăşit traiul sărăcăcios al indienilor persecutaţi din Africa, a trăit încercările lor şi le-a impus legea nonrezistenţei. În 1904, la Phoenix, în apropiere de Durban, a înfiinţat o colonie agricolă, pe baza ideilor lui Lev Tolstoi, pe care îl admira. Acolo şi-a adunat compatrioţii, le-a dat parcele de pământ spre a le cultiva şi a făcut cu ei legământul solemn al sărăciei. El însuşi făcea cele mai grele munci. Acolo, în acea colonie agricolă, vreme de mulţi ani, acest popor tăcut a rezistat guvernării oficiale. Gandhi şi-a retras compatrioţii din oraşe, iar viaţa industrială a ţării a paralizat. A fost ca un fel de grevă religioasă, împotriva căreia orice violenţă nu putea da rezultate, ca în vremurile Romei imperiale, care îi ostraciza pe primii creştini. Dar foarte puţini dintre acei creştini au împins doctrina iertării şi a iubirii până în punctul culminant atins de Gandhi, care le-a venit în ajutor şi persecutorilor, care erau şi ei ameninţaţi. Ori de câte ori statul Africii de Sud s-a aflat în faţa unor grave pericole, Gandhi a suspendat starea de nonparticipare a indienilor la serviciile publice şi a oferit ajutor autorităţilor. În 1899, în timpul Războiului Burilor, a înfiinţat o filială indiană a Crucii Roşii, care a fost de două ori citată pe ordinul de zi, cu elogii pentru bravura de care a dat dovadă în timpul războiului. În 1904, a izbucnit un focar de ciumă la Johannesburg, iar Gandhi a înfiinţat un spital. În 1906, băştinaşii s-au răsculat în Natal, iar Gandhi a luat parte la război, în fruntea unui corp de brancardieri, fapt pentru care guvernul din Natal i-a mulţumit în mod public. 

Dar aceste servicii nobile nu au potolit furia xenofobilor. Aruncat în închisoare în mai multe rânduri, chiar la scurtă vreme după ce primise mulţumirile oficialilor pentru serviciile aduse în timpul războiului din Natal, Gandhi a fost condamnat la muncă silnică, a fost bătut de populaţia furioasă, iar odată aproape că a murit din cauza loviturilor primite.

Gandhi a cunoscut astfel toate suferinţele şi toate umilinţele, dar nimic nu i-a schimbat credinţa în misiunea pe care trebuia să o îndeplinească. Dimpotrivă, suferinţa l-a întărit. În 1908, ca răspuns la violenţele din Africa de Sud, a scris faimoasa cărticică intitulată Hind Swarāj, o adevărată evanghelie a iubirii eroice. Lupta lui Gandhi a durat 20 de ani şi a atins punctul culminant între 1907 şi 1914. Guvernul Africii de Sud a emis în grabă o nouă lege de alungare a asiaticilor, în ciuda opoziţiei englezilor luminaţi. Abia atunci a organizat Gandhi acţiunea de nonrezistenţă la scară naţională. 

În septembrie 1906, la Johannesburg, indienii au depus în mod solemn jurământul „Rezistenţei pasive”. Toţi asiaticii care locuiau în Africa de Sud, indiferent de rasă, de castă, de religie, de avere, săraci sau bogaţi, au aderat la acest tip de rezistenţă. Chinezii din Africa s-au raliat şi ei protestului indienilor. Guvernul a trimis la închisoare mii de indieni; din lipsă de închisori, mulţi au fost ţinuţi prizonieri în mine. Dar recluziunea părea să exercite o atracţie specială pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Generalul Smuts, care era persecutorul şef, i-a numit Conscientious Objectors. Gandhi a fost încarcerat în trei rânduri, au existat şi morţi, şi martiri, dar mişcarea nu a slăbit; dimpotrivă, a crescut în amploare. În 1913, mişcarea lui Gandhi s-a răspândit din Transvaal până în Natal, iar numeroasele greve, mitinguri de amploare şi un marş în masă al indienilor prin tot Transvaalul au sensibilizat opinia publică din Africa şi din Asia. Indignarea a cuprins întreaga Indie, iar viceregele, lordul Harding, a devenit el însuşi ecoul acestor nemulţumiri, într-un discurs pronunţat la Madras. 

Neîmblânzita tenacitate şi fascinaţia pe care o exercita acest mare suflet au cucerit inimile, iar forţele guvernamentale au trebuit să se încline în faţa acestei eroice blândeţi. Cel mai îndârjit dintre oficiali, generalul Smuts, care în 1909 declara că nu va şterge niciodată din Constituţie paragraful care-i ostraciza pe indieni, a fost nevoit, la cinci ani după aceea, să anuleze acest paragraf. O comisie imperială britanică i-a dat dreptate lui Gandhi, în general, asupra tuturor revendicărilor formulate de acesta. În 1914, o ordonanţă a suprimat impozitul de trei livre impus indienilor şi a acordat drept de rezidenţă tuturor celor din Natal care doreau să rămână acolo ca lucrători liberi. După 20 de ani de sacrificii, mişcarea de nonrezistenţă a învins. 

Mahātmā Gandhi s-a reîntors în India având prestigiul unui lider. Şi acolo o mişcare naţională de independenţă era pe cale să izbucnească, încă de la începutul secolului. Cu 30 de ani înainte, se înfiinţase un Congres naţional indian la iniţiativa câtorva englezi inteligenţi: A.O. Hume, sir William Wedderburn, liberali ai epocii victoriene care, cu mulţi ani înaintea lui Gandhi, menţinuseră o stare de lucruri loialistă, încercând să împace interesele Indiei cu suveranitatea engleză. Victoria Japoniei asupra Rusiei trezise orgoliul asiatic, dar provocările lansate de lordul Curzon răniseră orgoliul patrioţilor indieni. În sânul Congresului s-a format un partid extremist al cărui naţionalism agresiv şi-a găsit ecouri în întreaga ţară. Cu toate acestea, vechiul partid constituţional a rămas până la Primul Război Mondial sub influenţa lui J.H. Gokhale, un patriot sincer, dar fidel Marii Britanii; iar sentimentul naţional, care pătrunsese în această Adunare a reprezentanţilor Indiei, canalizase toate energiile spre revendicările unei Home Rule (Swarāj), dar nu toată lumea era de acord cu revendicările formulate în această Cartă. Unii doreau să continue cooperarea cu englezii, alţii doreau să-i alunge pe europeni din India, unii luau drept model regimul din Canada sau din Africa de Sud, iar alţii, modelul japonez de autodeterminare. Gandhi venea cu o soluţie proprie, mai puţin politică şi mai degrabă religioasă, dar mai radicală, în fond, decât toate celelalte soluţii (Hind Swarāj). Dar, ca să se adapteze realităţilor pragmatice existente, îi lipseau cunoştinţele exacte despre mediul în care trăieşte, căci, deşi lunga sa misiune în Africa de Sud îi revelase o dimensiune prodigioasă a sufletului hindus şi a puterii conceptului de ahimsā, el stătuse totuşi departe de ţara sa timp de 23 de ani. A început să strângă informaţii şi să observe realităţile din ţara sa. 

Încă nu venise vremea să se gândească la o revoltă contra Imperiului Britanic, iar în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, a plecat în Anglia pentru a înfiinţa un corp de infirmieri. Gandhi scrie în 1921: „Credeam cu sinceritate că sunt cetăţean al Imperiului”. În scrisorile sale din 1920 le va reaminti acest lucru tuturor englezilor din India: „Dragi prieteni, niciun englez nu a colaborat mai strâns cu Imperiul decât mine, vreme de 29 de ani de activitate publică. Mi-am pus de patru ori viaţa în pericol pentru Anglia... Până în 1919, am militat pentru cooperare, cu o convingere sinceră”.

Dar nu era singurul. Întreaga Indie s-a lăsat sedusă, în 1914, de idealismul ipocrit al războiului dreptăţii. Solicitându-i sprijinul, guvernul englez i-a fluturat prin faţa ochilor iluzia unor mari speranţe. Acea Cartă pe care o scrisese, cu un conţinut atât de dorit de mulţi, era înfăţişată ca una dintre mizele războiului. În august 1917, inteligentul secretar de stat pentru India, E.S. Montagu, a promis Indiei un guvern responsabil; a avut loc şi o consfătuire pentru a lămuri situaţia Indiei, în iulie 1918; în cadrul acesteia, viceregele, lordul Chelmsford, a semnat împreună cu Montagu un raport oficial despre reforma constituţională. Însă pericolul era mare pentru armatele aliate, în primele luni ale anului 1918. La 2 aprilie, Lloyd George adresase un apel către poporul Indiei, iar conferinţa de război susţinută la Delhi, la sfârşitul aceleiaşi luni, lăsa să se înţeleagă că independenţa Indiei era aproape. Astfel că cetăţenii Indiei au răspuns în masă apelului lansat de englezi, iar Gandhi, încă o dată, a oferit Angliei un ajutor loial. India a trimis în război 985 000 de oameni, făcând numeroase sacrificii, şi acum aştepta plină de încredere să primească recompensa fidelităţii sale. 

Numai că trezirea din iluzie a fost cruntă. Spre sfârşitul anului 1918, primejdia războiului dispăruse, dar la fel se întâmplase şi cu amintirea serviciilor făcute de indieni englezilor. Odată armistiţiul încheiat, guvernul englez a dat cărţile pe faţă. Departe de a acorda libertăţi Indiei, le-a suspendat şi pe cele care existaseră până atunci. Acordurile Rowlatt, prezentate la Consiliul imperial legislativ din Delhi, în februarie 1919, dădeau dovadă de o injurioasă batjocură la adresa ţării care oferise atâtea dovezi de loialitate; aceste acorduri prelungeau dispoziţiile din Actul de apărare a Indiei, din vremea războiului, restaurând poliţia secretă, cenzura şi toate tracasările obişnuite într-o situaţie de stare de asediu. 

Atunci, în India dezamăgită, s-au auzit murmure de indignare, iar revolta a început, Gandhi fiind cel care a organizat-o. În anii precedenţi, Gandhi se ocupase cu reformele sociale, încercând în special să amelioreze condiţia agricultorilor. Şi, fără să dorească, în 1918, în Kaira, în provincia Gujarat, în Champaran şi Behar, iscase revolte şi tulburări, acest lucru fiind însă un preludiu victorios al tuturor mijloacelor pe care avea să le folosească apoi în luptele naţionale: această nonrezistenţă pasională îi aparţine şi de ea ne vom ocupa mai departe, sub numele pe care i l-a dat mai târziu de Satyāgraha. Dar Mahātmā Gandhi a rămas până în 1919 în plan secund şi întrucâtva la depărtare de mişcarea naţională indiană ai cărei şefi, reuniţi în 1916 de către Annie Besant, îl recunoşteau acum drept conducător pe marele hindus Lokamanya Bal Gangadhar Tilak. Om dotat cu o rară energie creatoare, reunind în fiinţa sa tripla măreţie a inteligenţei, a voinţei şi a caracterului, o minte mult mai înzestrată decât a lui Gandhi, mult mai instruită în vechea cultură asiatică, savant, matematician, erudit, sacrificându-şi toate exigenţele geniului său în slujba patriei şi, la fel ca Gandhi, fără vreo ambiţie personală, acest Lokamanya Bal nu aştepta decât victoria cauzei sale pentru a se retrage din scenă şi a-şi relua munca ştiinţifică. Câtă vreme a trăit, a fost conducătorul incontestabil al Indiei; dar ce s-ar fi întâmplat dacă o moarte prematură nu l-ar fi răpit dintre cei vii în august 1920? 

Gandhi, care se înclina în faţa geniului lui Lokamanya, se deosebea totuşi profund în privinţa metodei politice şi fără îndoială că, dacă Tilak ar fi trăit, şi-ar fi păstrat doar direcţia întrucâtva religioasă a mişcării de emancipare. Cum ar fi arătat elanul popoarelor din India sub această dublă comandă? Nimeni nu i-ar fi putut rezista, căci Lokamanya Bal Tilak ştia să fie om de acţiune, iar Gandhi ştia să mişte forţele interioare ale omului. Dar soarta a decis altfel, şi lumea nu a avut ce să facă decât să-l regrete pe Tilak, însă această întâmplare a schimbat şi destinul lui Gandhi. Rolul de conducător al minorităţii, al elitei morale, ar fi corespuns mai bine naturii sale şi dorinţelor sale secrete. Gandhi i-ar fi lăsat bucuros lui Tilak conducerea majorităţii, căci el nu a avut niciodată încredere în majoritate. Tilak însă avea încredere în cei mulţi, căci acest matematician de geniu credea în puterea maselor, fiind un democrat înnăscut. Era făcut pentru politică, însă nu acorda o mare atenţie religiei, afirmând că „politica nu este pentru sādhu-şi (sfinţi, oameni pioşi)”. După cum declara savantul, el ar fi sacrificat chiar şi adevărul în favoarea libertăţii ţării sale. 

Dar acest om integru, a cărui viaţă a fost de o cuminţenie fără reproş, nu ezita să afirme că în politică orice este permis. S-ar putea spune că între o asemenea personalitate şi cea a dictatorilor de la Moscova era posibilă o apropiere de viziune. Dar gândirea lui Gandhi era cu totul alta, el nefiind dispus la un asemenea compromis în politică. Discuţiile dintre Tilak şi Gandhi – chiar dacă cei doi şi-au mărturisit stima reciprocă – nu au făcut decât să dezvăluie modurile lor de gândire opuse. Deşi amândoi erau oameni cât se poate de sinceri, ale căror forme de acţiune erau calchiate pe cele de gândire, exista o opoziţie a imperativelor care le dominau existenţa. În faţa lui Tilak, Gandhi a afirmat că ar fi sacrificat libertatea adevărului, dacă ar fi fost obligat să facă această alegere, şi că, oricât de multă iubire religioasă ar fi avut pentru ţara sa, el ar fi pus totuşi poruncile religioase înaintea intereselor ţării: „Sunt căsătorit cu India, ei îi datorez totul. Eu cred că India are o misiune. Dacă aceasta i-ar lipsi totuşi, pentru mine va suna ceasul încercării, căci sper că nu voi ceda presiunilor. Însă religia mea nu are limite geografice. Dacă credinţa mea este arzătoare, ea depăşeşte atunci chiar dragostea mea pentru India”.

Iată marile vorbe ale acestui patriot, care conferă sensul uman al luptei pe care o vom descrie imediat, căci aceste vorbe fac dintr-un apostol al Indiei un apostol mondial, îl transformă pe Gandhi într-un cetăţean al lumii întregi. Şi pentru întreaga lume, Mahātmā Gandhi şi-a început lupta sa acum patru ani.

Trebuie să remarcăm faptul că, în momentul în care Gandhi preia conducerea mişcării de revoltă îndreptate împotriva Ordonanţei Rowlatt, o face „pentru a îndepărta mişcarea de violenţă”. Căci era iminent ca revolta să izbucnească, iar el trebuia să o călăuzească. Pentru a cunoaşte pe deplin ceea ce a urmat, trebuie să ne reamintim faptul că gândirea lui Gandhi este structurată pe două paliere: substructuri religioase, care sunt considerabile, şi acţiunea socială pe care el o construieşte pe aceste baze invizibile, adaptând-o posibilităţilor actuale şi dorinţelor poporului. El este o fiinţă religioasă prin natura sa, şi politician din necesitate. Pe măsură ce survin năvalnicele evenimente şi dispar unii şefi ai naţiunii, el este obligat să-şi asume conducerea corabiei aflate în plină furtună, iar caracterul politic şi practic al acţiunii sale se afirmă. Dar cea mai importantă parte a edificiului pe care vrea să-l înalţe rămâne întotdeauna „cripta”; ea este largă şi adâncă, făcută pentru a înălţa o altfel de catedrală decât cea pe care trebuie s-o construiască în mare grabă; însă doar „cripta” trebuie să fie durabilă, restul este o construcţie provizorie, destinată doar anilor de tranziţie. Trebuie deci să se cunoască această biserică subterană, unde gândirea lui Gandhi are proptele solide. Aici se retrage în fiecare zi, să-şi regenereze forţele în vederea construirii edificiului său. 

Gandhi crede cu tărie în religia poporului său, hinduismul, dar nu la modul savant, literal, şi nici nu este un fanatic fără spirit critic, în stare să accepte orbeşte orice tradiţie sau superstiţie. Religia pe care o profesează are dublul control al conştiinţei şi al raţiunii: „Nu-mi fac un fetiş din religie şi nici nu scuz cutare inepţie în numele sacru al religiei...”. „Nu am dorinţa să fiu urmat nici măcar de o singură fiinţă, dacă nu pot face apel la raţiunea sa. Merg atât de departe, încât sunt în stare să resping divinităţile cele mai vechi din Shāstre, dacă nu sunt convins raţional...”.

Pe de altă parte – iar acest lucru este esenţial –, el nu recunoaşte şi nu permite hinduismului niciun exclusivism: „Nu cred în divinitatea exclusivă a Vedelor. Cred că Biblia, Coranul şi Zend-Avesta au tot atât de multă inspiraţie divină precum Vedele. . . Hinduismul nu este o religie misionară. În cadrul său este loc pentru adorarea tuturor profeţilor de pe lume... Hinduismul îl învaţă pe fiecare să-şi venereze Dumnezeul propriu conform propriei credinţe sau Dharme (scop al vieţii); astfel, hindusul va trăi în pace cu toate religiile”.

Volumul biografic „Mahātmā GANDHI - O VIAŢĂ LEGENDARĂ”, scris de Romain Rolland și publicat de Editura Herald poate fi achiziționat de aici.