Dragi prieteni, intenţionez să aduc în atenţia voastră unul dintre romanele unui mare scriitor. Este vorba despre Adio, arme, iar scriitorul, după cum probabil v-aţi dat seama deja, este Ernest Hemingway, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură.

Întreaga operă a lui Hemingway îşi are izvorul în biografia sa extraordinară. Acesta se naşte la data de 21 iulie 1899 în Chicago, în familia unui medic pe nume Clarence Edmonds Hemingway, crescând alături de alţi fraţi şi surori. Abandonându-şi studiile imediat după terminarea şcolii secundare, tânărul Ernest se angajează reporter la ziarul Kansas City Star în oraşul cu acelaşi nume.

În anul 1918, Hemingway se înrolează voluntar în cadrul Crucii Roşii americane şi este repartizat într-o unitate de ambulanţe care acţionează pe frontul din Italia, unde este rănit de un obuz, motiv pentru care guvernul Italiei îi acordă Medaglia d’ argento pentru eroism. Ca reporter de război, Hemingway participă atât la prima, cât şi la a doua conflagraţie mondială, precum şi la Războiul Civil spaniol. A fost căsătorit de patru ori, a fost pasionat de vânătoare şi un pescar împătimit și, în plus, a nutrit şi o mare pasiune pentru box – My writing is nothing, my boxing is everything, spunea el –, având chiar şi un ring de box construit în curtea din spatele casei sale din Key West, astfel încât să-şi poată supune oaspeţii unui gen reambalat de entertainment.

Paginile lui Hemingway trădează geniul unui mare om de litere. Romanul Adio, arme începe fără vreo afectare a rostirii, fără accente grave, fără apologia euforică a suferinţei, descriind pur şi simplu, într-un stil limpede, lipsit de pompă, de clişee sau de pedanterii expresive, frumuseţea şi tihna lumii aproape de sfârşitul verii cu câmpuri pline de recolte îmbelşugate, cu livezi şi pomi fructiferi, toate scăldate într-un soare molcom, atmosferă ce contrastează cu deplasarea trupelor ce mărşăluiau neîncetat de-a lungul şoselelor, ridicând praful dens şi dezolant în urma lor, cu fulgerele tunurilor ce luminau crestele munţilor în nesfârşitele nopţi de luptă, cu mulţimea catârilor ce cărau lăzile cu muniţie prinse de fiecare parte a şeilor, cu camioanele cenuşii care transportau oamenii şi altele a căror încărcătură era acoperită cu o prelată mizerabilă, cu tractoarele camuflate cu viţă, care trăgeau tunurile mari cu ţevi lungi, acoperite cu rămurele şi crengi înfrunzite.

În timpul luptelor pentru cucerirea muntelui, ploile de toamnă înrăutăţeau situaţia jalnică a soldaţilor, căci vârfurile crestelor erau acoperite de noroi, iar „camioanele împroşcau noroi când treceau pe drum şi soldaţii acoperiţi cu pelerine erau uzi şi murdari, puştile le erau ude şi sub pelerine se ghiceau cele două cartuşiere din piele, prinse la curea, în faţă, nişte cutii din piele cenuşie, îngreunate de cartuşele lungi şi subţiri de 6,5 mm, cartuşiere care se insinuau sub pelerinele umflate în faţă în aşa fel încât soldaţii care treceau pe drum arătau de parcă ar fi fost însărcinaţi în luna a şasea” [p.10].

Atmosfera deprimantă a războiului este accentuată de imaginile vii, sugestive, pline de puterea iradiantă a unui lirism consistent şi pitoresc: „… când au venit ploile de toamnă, toate frunzele castanilor au căzut şi crengile au rămas dezgolite deasupra trunchiurilor înnegrite de ploaie. Şi aracii viilor erau subţiri şi dezgoliţi şi tot ţinutul era ud, cafeniu şi mort, odată cu sosirea toamnei. (…) La începutul iernii s-a pornit o ploaie continuă şi, odată cu ploaia, a venit holera. Însă holera a fost ţinută sub control, aşa că până la urmă n-au murit din cauza ei decât şapte mii de militari” [p.11].

Scopul acestor rânduri nu e de a vă povesti în linii mari intriga şi acţiunea romanului, ci de a vă descoperi câte puţin din farmecul translucid pe care paginile lui Hemingway îl deţin din belşug.

Personajul cheie al povestirii este un locotenent american, Frederick Henry, înrolat în serviciul medical al armatei italiene, acţiunea desfăşurându-se în perioada sumbră şi ambianţa toxică a Primului Război Mondial. Rănit într-o noapte, pe neaşteptate, alături de camarazii săi, fiind străpuns la unul dintre genunchi de schijele unui obuz de mortier austriac, Henry este retras de pe front şi internat într-un spital unde se îndrăgosteşte de o asistentă numită Catherine Barkley, alături de care trăieşte o frumoasă poveste de dragoste care, din nefericire, se termină tragic. În ciuda vremurilor confuze şi nesigure, radicale şi meschine, unde echilibrul igienic al vieţii şi valorile zenitale sunt hărţuite şi năpădite de violenţa otrăvitoare a momentului şi a veacului, totuşi iubirea şi bucuriile simple şi nesofisticate îşi fac loc în vieţile oamenilor, alinând suferinţele, spaimele şi crizele spirituale.

Descrierea pe care Hemingway o face crimelor şi abuzurilor războiului, dar şi ironiilor şi cinismului soldaţilor, condiţiilor umilitoare de existenţă alternate cu momente sporadice de lux şi belşug, mâniei şi precipitărilor isterice alternate cu jubilaţia, elanul şi buna dispoziţie, frivolității şi viciului alternate cu afabilitatea lucidă şi probitatea morală, toate acestea au scopul de a arăta cititorului un tablou realist şi multicolor, închegat şi armonios, asupra fenomenologiei întunecate a războiului, dar şi a fatalităţii condiţiei umane, supuse, deseori, traumelor şi disperării.

Volumul Adio, arme este apărut sub egida Editurii Polirom în anul 2009, în traducerea lui Ionuţ Chiva.

Articol scris de Marius Baltă