Pe când eram o operă de artă. Schmitt vs kitsch

Există o fibră morală evidentă în povestirile, nuvelele și romanele lui Eric-Emmanuel Schmitt, iar romanul Pe când eram o operă de artă nu face excepție ci, dimpotrivă, îmi întărește opinia aceasta. Le Figaro se înșală când concluzionează că romanul e „o discretă satiră la adresa moravurilor contemporane”. De fapt, Schmitt atacă frontal și incontestabil superficialitatea artei și mai ales a lumii în care trăim.

Eroul romanului este un tânăr de vreo 20 de ani, deprimat din cauză că trăiește în umbra fraților săi, gemenii Firelli – fotomodele renumite. Tocmai când vrea să-și curme viața, acesta îl întâlnește pe Zeus-Peter Lama, care îl oprește de la comiterea actului sinucigaș cu o propunere inedită – nici mai mult, nici mai puțin decât să-l transforme într-o operă de artă. Nu orice fel de operă de artă, ci una care va atrage atenția lumii întregi, aducându-i tânărului o notorietate mai mare decât aceea a fraților lui și decât a Giocondei. Ca într-o reinterpretare a lui Faust, tânărul bate palma cu diavolul – da, diavol, căci Lama este un om lipsit de scrupule –, vânzându-și libertatea și conștiința pentru a deveni un obiect admirat.

Poate un om să înceteze a mai fi om? Este una dintre întrebările explorate de Schmitt aici. Există oare o cale de anulare totală a conștiinței? Eroul său descoperă răspunsul atunci când în viața lui intră tânăra Fiona, de care se îndrăgostește. Supranumit Adam bis, ca operă de artă, tânărul se trezește prins într-o situație pe cât de inedită, pe atât de dramatică: odată ce a renunțat prin semnarea unui contract la statutul de ființă omenească, lumea nu-l mai recunoaște ca om, ci îl tratează ca obiect lipsit de voință, de rațiune, de sentimente și, mai ales, de drepturi. Un obiect e un obiect. El nu poate decide pentru sine însuși.

Într-o lume care așază forma deasupra fondului, în care frumusețea primează în fața spiritului, Zeus-Peter Lama (chiar și numele trădează egoul nemăsurat al așa-zisului artist) este ceea ce am numi un VIP, o figură care atrage atenția prin nonconformism și gesturi pe gustul presei tabloide. Schmitt a avut la îndemână materie primă din belșug pentru construirea acestui personaj, lumea reală fiind plină de „artiști” care consideră că o frunză de pătrunjel înfiptă într-o balegă de cal este o operă de artă, aceștia etichetându-i rapid ca ignoranți pe cei ce contestă valoarea „operelor” lor. Însă scriitorul francez pune punctul pe „i”. Societatea a alunecat într-o groapă care pare fără fund. Când crezi că nu poate exista ceva mai lipsit de profunzime, se găsește rapid cineva care să demonstreze că superficialitatea nu are limite.

Schmitt operează cu tușe groase, contrapunând lui Lama un artist veritabil, un pictor talentat care, în plus, mai e și orb. Autorul o coase în mod intenționat cu ață albă, vrând să spună că arta pur autentică este, în ultimă instanță, un produs al spiritului uman, nicidecum rezultatul „brandingului personal”. Măiestria pictorului orb este o reflectare a frumuseții interiorului său, pe când Lama, care se autonumește „geniu” și „cel mai mare sculptor și pictor al vremurilor noastre”, nu poate produce decât lucruri care fură privirea și aplauzele celor superficiali. Și cât de mulți sunt aceștia! Adam bis, care crede că sensul vieții e să fii admirat de ceilalți, chiar și pentru asumarea unui rol ridicol; oamenii din jurul lui Lama, care se dau în vânt după o pseudoartă doar pentru că așa dă bine și acolo se învârte „lumea bună”; frații Firelli, care preferă să fie simple imagini cosmetizate, din moment ce asta le aduce faimă și bani.

Opiniile lui Schmitt despre artă, societate și mediocritate (versus profunzime) răzbat dintr-un amplu discurs al pictorului orb, care, analizându-l pe Lama ca om și ca artist, observă că acesta se folosește de scandal ca de un „accelerator mediatic”, că urmărește prin creațiile (sau creaturile) lui să șocheze publicul, că publicul însuși, needucat, confundă lucrurile ultramediatizate cu cele valoroase, că se face confuzie între calitate și cantitate, că unii artiști de azi își construiesc cariera nu în atelierul de creație, ci în presă, că oamenii în sine – cei care formează publicul – sunt de un egoism feroce, care îi orbește și îi conduce în direcții greșite. Pentru cei care încă mai gândesc și cred că bunul gust și talentul ar trebui să primeze, romanul satiric al lui Schmitt are efectul unei băuturi răcoritoare într-o zi caniculară.

Publicului de azi, el însuși aflat într-o căutare nebună a validării de sine prin „like-urile” celorlalți, s-ar putea să nu-i placă să se regăsească în romanul lui Schmitt. Cui îi place să spună despre sine că e lipsit de substanță, când e mai ușor să folosești tastatura pentru a nega valoarea confirmată și pentru a te erija în arbitru universal?

Îi găsesc totuși un cusur romanului lui Eric-Emmanuel Schmitt. În formă e oarecum asemenea „artei” pe care o persiflează, adică superficial. Stilul scriiturii e caracteristic mai degrabă prozei scurte, iar ceea ce funcționează într-o povestire poate da rateuri într-un roman de peste 200 de pagini. Replicile personajelor sunt adeseori teatrale și asta mă face să mă întreb dacă nu cumva Pe când eram o operă de artă ar fi fost mai bun ca piesă de teatru. Schmitt grăbește prea mult lucrurile, acțiunea, evoluția evenimentelor și a sentimentelor personajelor, iar unele decizii scenografice și regizorale îi trimit cartea în spațiul producțiilor TV de duzină, fără ca lucrul acesta să anuleze importanța subiectului cărții, anume restabilirea unui raport echilibrat între frumusețe ca detaliu exterior și frumusețe ca bogăție spirituală.

Romanul, tradus din limba franceză de Marieva Ionescu, a fost publicat de Humanitas în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt” (2011, 2013, 2017).