Tradițiile ne amintesc și ne transpun, adeseori, în lumi dispărute. Astăzi, în mod deosebit, sub tăvălugul unei globalizări și uniformizări accelerate și haotice, multe dintre elementele ce au compus „lumea veche” sunt în curs de dispariție sau, deja, chiar piese de muzeu. Fiecare țară se străduiește să păstreze cum poate ceea ce îi conferă unicitate și ceea ce i-a definit trecutul.
Din Asia, un continent ce, din start, apare în ochii noștri ca străin și exotic, Japonia se distinge mai mult decât alte țări. Niponii au o civilizație care, mult timp și din multe puncte de vedere, a fost (și este) foarte deosebită de ceea ce noi numim (sau numeam) civilizație occidentală. Există, desigur, riscul portretizării Japoniei prin intermediul unor clișee care nu cuprind nicidecum întregul spectru al vieții spirituale și culturale nipone. Cu siguranță ne vin în minte cuvinte precum: samurai, kamikaze, cireș, haiku etc. Sau poate... gheișă.
Un subiect interesant și, în opinia multora, controversat, gheișele sunt un produs al Japoniei. Denumirea în sine a făcut să curgă râuri de mituri și distorsionări. Deși o carte științifică despre această ocupație ar fi preferabilă, probabil că romanul Memoriile unei gheișe ar fi pentru publicul de la noi o introducere mai digerabilă.
Publicat în 1997 de către scriitorul american Arthur Golden și devenit apoi bestseller internațional, romanul Memoriile unei gheișe a fost tradus pentru prima dată în limba română în anul 2006 și publicat de Editura Humanitas. Trebuie spus că e nevoie de puțină alergătură pentru a obține cartea, având în vedere că nu mai există în stocul editurii, ci doar la unii distribuitori secundari.
Memoriile sunt narate de către Sayuri, una dintre cele mai faimoase gheișe din cartierul Gion din Kyoto. Începând cu vânzarea ei, pe când purta numele de Chiyo, și a surorii sale, Satsu, către un okiya (localul unde erau antrenate gheișele) din oraș, aceasta trece printr-un lung șir de evenimente ce marchează evoluția ei de la simplă fată de casă la cea mai populară gheișă și, apoi, decăderea, odată cu prăbușirea Japoniei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Trec peste aspectele tehnice și îmi îndrept atenția spre roman cu toată subiectivitatea adusă de experiența lecturii. Romanul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Cartea captivează de la primele pagini și îl face pe cititor să nu se poată opri. Poate că și observația în sine e tot un clișeu, dar nu am citit multe cărți care să reușească lucrul acesta.
În cele aproape 500 de pagini ale cărții este întinsă sub privirile cititorului o țesătură complicată ce dezvăluie dedesubturile lumii senzuale și solicitante a gheișelor. Ni se explică toate privațiunile la care sunt supuse; descoperim talentele și eforturile pe care trebuie să le depună pentru a se potrivi cu idealul feminin impus în cazul lor. Evident, revelarea acestor detalii nu se face într-o manieră academică, ci prin ochii diverselor personaje.
De la Sayuri, protagonista cărții, la Mameha, aceea care-i va deveni mentor, și până la Hatsumomo, fosta vedetă, care și-a pierdut statutul, suntem martori ai luptei pentru putere și ai orgoliilor ascunse în spatele unor măști frumos croite. Dincolo de spectacol, pentru gheișe rămâneau lacrimile, durerile și eșecurile, acestea formând de fapt piedestalul pe care erau ridicate și așezate. Cartea abundă în detalii care ar putea fi de interes pentru cei dornici să cunoască mai mult.
Memoriile unei gheișe este o carte antrenantă, cu personaje vii și memorabile, cu scene bine țesute în narațiune și o panoramă a societății japoneze din epoca Primului Război Mondial. Cartea aduce în atenție viața unui idol al Japoniei, cu toată strălucirea și toată întunecimea inerente poziției sale sau, cum ar zice Balzac, cu toată strălucirea și suferințele curtezanelor. Dincolo de cele scrise aici, concluziile despre rolul și metodele gheișelor îi rămân fiecăruia în parte.
