Am așteptat nerăbdător ultimul film regizat de finlandezul Aki Kaurismäki, nu pentru că acesta a obținut premiul Ursul de Argint pentru regie la Festivalul de Film de la Berlin, ceea ce este totuși un plus, ci pentru că orice film semnat de Kaurismäki merită atenție. Toivon tuolla puolen (cunoscut mai degrabă sub titlul său în versiune engleză, The Other Side of Hope, și numit la noi Cealaltă parte a speranței, reia subiectul filmului anterior al lui Kaurismäki și anume imigrația. Eroul nu mai este însă un copil (așa cum era băiatul african din Le Havre), ci un sirian pe nume Khaled (interpretat de Sherwan Haji), a cărui familie a murit din cauza unui bombardament, a cărui soră s-a rătăcit undeva pe drum și care a ajuns în Finlanda după ce a rătăcit buimac prin mai multe țări europene, încercând să-și regăsească sora. Khaled cere azil autorităților finlandeze, însă va descoperi destul de repede că viața la Helsinki nu este chiar atât de ușoară, iar asta din cauză că societatea europeană nu-i mai privește cu simpatie pe refugiați. Scenariul pare destul de familiar, nu-i așa? În paralel cu povestea lui Khaled o urmărim pe aceea a lui Wikstrom, un finlandez care se confruntă cu probleme de familie și care vrea să intre în lumea afacerilor. Când drumul lui Khaled se intersectează cu acela al lui Wikstrom (interpretat de Sakari Kuosmanen, care a apărut și în alte filme regizate de Kaurismäki – Leningrad Cowboys Go America; Mies vailla menneisyyttä; Juha), care tocmai a cumpărat un mic restaurant, par să răsară zorii speranței pentru sirianul rătăcitor. Cu toate acestea, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, mai ales după ce „Armata eliberării Finlandei” (niște tipi cu geci și alură de motocicliști și cu porniri violente, reprezentând, în simbolistica kaurismäkiană, mișcările de tip neonazist) îi ia urma. Finlandezul Kaurismäki critică – și nu subtil – politicile europene împotriva imigrației și atitudinea multor cetățeni europeni care văd o amenințare în niște oameni fugiți din calea bombelor. Când lui Khaled i se spune că va fi totuși deportat, autoritățile îi comunică rece că, din punctul lor de vedere, situația din Siria nu justifică acceptarea cererii lui pentru azil, că numărul morților nu este chiar atât de mare… Ridicolul unei astfel de afirmații este expus imediat prin prezentarea unor știri despre situația critică din Siria. Poate că unii vor reproșa filmului lipsa de nuanțare, absența unor elemente precum amenințarea teroristă sosită odată cu valurile de refugiați, însă lipsa aceasta, la Kaurismäki, nu este o scăpare, ci intenționată. E ca și cum regizorul-scenarist și-ar fi propus să reducă lucrurile la esențial. Sigur că, dincoace de ecran, există nuanțe, dar nu cumva nuanțele acestea ascund lipsa noastră de omenie? Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost sublinierea faptului că nici la Helsinki viața nu este roz. Oamenii se străduiesc și aici să își câștige pâinea, salariile nu sunt plătite la timp și așa mai departe. Însă, prin comparație cu Alepul devastat de bombe, dificultățile europenilor pălesc. Povestea ne așază în față două opțiuni: fie nepăsarea și respingerea imigranților, fie acceptarea și sprijinirea lor în sensul integrării. Veți rămâne poate surprinși de faptul că Wikstrom și angajații lui de la restaurant îl primesc pe Khaled cu brațele deschise și îl ajută să se ascundă de autorități, iar asta fără a discuta subiectul, fără a cântări cu atenție riscurile, ca și cum ar fi lucrul cel mai firesc din lume să ascunzi un imigrant ilegal. Pentru cei care nu au văzut încă un film de Kaurismäki aș preciza că finlandezul are un stil aparte (la fel de recognoscibil precum acela al lui Wes Anderson), poveștile din filmele lui fiind plasate în cadre oarecum atemporale. Chiar și în cazul acestui film, cu o poveste de actualitate – refugierea civililor sirieni ca urmare a războiului care le-a devastat țara –, se simte amprenta specifică regizorului. Fie că vorbim despre mobilier, despre obiecte, despre mașina lui Wikstrom sau despre alte elemente vizuale, avem la tot pasul impresia că povestea se petrece cândva în trecut, poate prin anii 1970-80 sau chiar înainte de aceste decenii. Însă ea este mai actuală ca oricând. Tot de stilul regizoral ține și minimalismul la nivel de emoții. În filmele lui Kaurismäki personajele par triste, lipsite de chef de viață, având fețe imobile, inexpresive. Este modul în care finlandezul și-a construit adeseori personajele, ca și cum viața asta este prea nedreaptă pentru a putea fi altceva decât niște spectatori neputincioși sau de parcă râsul și plânsul ar fi inutile. În ciuda zgârceniei cu privire la expunerea sentimentelor, povestea din Toivon tuolla puolen nu ne poate lăsa reci. Cel puțin asta sper. Din păcate, cinematografia europeană (iar în cazul de față, cea finlandeză)  nu are mare trecere în ochii publicului, obsedat de supereroi Marvel, amator de comedii ireverențioase și căutător de filme „de Oscar”. Să nu-mi spuneți că nu este așa. Am fost singurul spectator din sala de cinema la Toivon tuolla puolen. La un moment dat, umbla vorba că regizorul Kaurismäki ar dori să realizeze o trilogie dedicată subiectului imigrației, Le Havre fiind primul din serie. S-ar putea ca proiectul să nu se mai concretizeze, iar Toivon tuolla puolen să rămână ultimul film al celebrului regizor. Merită să mergeți să vedeți filmul. Regizorii precum Kaurismäki sunt specie pe cale de dispariție.