Ar fi multe de spus despre una dintre cele mai celebrate și importante opere ale literaturii occidentale. Nu voi încerca să prezint cartea într-o manieră nouă și convingătoare. Faima îi este de ajuns… Vreau să dau frâu liber propriului subiectivism, deoarece Mizerabilii este romanul meu preferat.

Povestea cărții este liniară, dar totodată destul de complicată deoarece se întinde pe o lungă perioadă de timp. Personajul principal este Jean Valjean, un cetățean acuzat pentru furtul unei bucăți de pâine și închis timp de 17 ani în ocnă. Sunt ani care îl transformă într-o brută incapabilă să vadă ceva bun în societatea care a decis că este un infractor de rând. Totuși ieșirea din închisoare îi aduce în drum o întâlnire providențială…

Episcopul Myriel îl găzduiește pe Valjean fără să-l cunoască și îl ajută să deschidă ochii, să vadă că există și bine în lume. În ciuda tratamentului binevoitor din partea episcopului, Valjean îi fură argintăria și fuge. A doua zi însă hoțul este adus de jandarmi înapoi. Spre surprinderea lui, Myriel îi ține partea, cerând eliberarea lui și prilejuindu-i fostului condamnat o experiență care îi va schimba viața. Începând din acest moment de cotitură, Valjean se străduiește ca tot ceea ce face să fie în folosul altora, nu al său.

Sigur, de la bun început trebuie menționată mărimea cărții, intimidantă mult timp și pentru mine. Dar dacă vă veți încumeta să o citiți, vă veți convinge treptat că numărul mare de pagini constituie un avantaj. Autorul, Victor Hugo, a avut nevoie de acest spațiu amplu pentru a permite narațiunii să înflorească, pentru a crea tablouri care să rămână imprimate în mintea și în inima cititorului. De la povestea lui Valjean și a numeroaselor personaje care populează paginile cărții și până la descrierile detaliate ale Parisului, totul capătă dimensiuni de epopee. Mizerabilii e o frescă socială, o trecere printr-o întreagă epocă. Hugo nu s-a zgârcit deloc, ci, cu mari eforturi, a zugrăvit un tablou memorabil.

La fel ca în cazul celuilalt mare roman al lui Hugo, mă refer la Notre Dame de Paris, nici în cazul romanului Mizerabilii nu te plictisești citind descrierile lungi, neobosite, ale unui oraș ce respiră de secole și care găzduiește oameni atât de diverși și figuri pitorești, fiecare ocupat sau ocupată cu problemele sale.

Probabil doar marile romane rusești și alte câteva își propun să decupeze un ev al timpului, propunând o distribuție atât de bogată. Pericolul, în cazul romanelor de mari dimensiuni, este ca unele dintre personaje să se piardă în fundal, să nu aibă un cuvânt al lor, un rost, o personalitate bine conturată, capabilă să dureze în mintea cititorilor. Nu este cazul romanului Mizerabilii. Fiecare dintre personajele sale principale are spațiul necesar propriei evoluții și poate juca rolul unei oglinzi pentru cititor.

Alături de Valjean o descoperim, pentru o vreme, pe muncitoarea Fantine, epuizată de trudă, mamă a micuței Cosette, o orfană exemplară și protejata de mai târziu a lui Valjean. Trebuie menționat, desigur, în galeria personajelor și comisarul Javert, a cărui viziune asupra legii și cursă neobosită în urmărirea lui Valjean îl transformă într-un rival redutabil. Episcopul Myriel, amintit deja aici, este un exemplu de credință și dăruire de sine. În ultima parte a cărții apar în fața cititorilor doi tineri idealiști: Marius de Pontmercy, rupt între dragostea de țară și dragostea pentru Cosette, și Enjolras, a cărui dedicare față de idealurile sale își găsește împlinirea supremă. În fundal, sunt și alte personaje, secundare: Eponine, ce trece prin drama dezamăgirii în dragoste; soții Thenadier, profitori prin excelență ș.a.

Cititorul poate privi cum personajele acestea cresc, luptă, învață lecții importante, se dezvoltă și, în cele din urmă, depășesc statutul de „mizerabili” sau, dimpotrivă, rămân niște oropsiți ai sorții. Ca martor din fața paginilor cărții nu poți să nu fii impresionat de soarta lor, să nu empatizezi cu unul sau cu altul. Fie că te simți atras de iertarea pe care o primește Valjean sau inspirat de lupta pentru un ideal, la fel ca Enjolas, sau de dragoste, ca în cazul lui Cosette și Eponine, imersiunea în lumea cărții este completă. În Mizerabilii te pierzi, doar pentru a ieși de partea cealaltă transformat, mai bun, mai uman.

Tema principală a cărții este, în opinia mea, lupta pe care o duce omul cu propria viață, trăind-o, și biruința pe care o poate obține dacă nu se dă bătut. Fiecărui personaj îi lipsește ceva: la început sau de-a lungul cărții. Fiecare trebuie să adopte o atitudine, un comportament pornind de la circumstanțele imediate. Autorul ne arată cum se duce lupta pentru păstrarea unui caracter curat, ne arată cum omul se poate afunda în răutate..., ne descoperă ce rol poate juca un gest mărunt, făcut din dragoste, față de un semen aflat în suferință. Fără gestul plin de iubire al episcopului Myriel, Valjean n-ar fi fost salvat și n-ar fi ajuns, la rândul său, o sursă de bunătate în viața lui Cosette.

Se poate spune că Victor Hugo a muncit din greu să le facă viața cât mai grea personajelor sale. Povestea are, pe alocuri, un ton sumbru, întunecat. Eroii cărții trec prin greutăți, suferă înfrângeri și, atunci când cititorul speră ca totul să se termine cu bine, mai au parte de o cădere, de un eșec. Totul și toate doar pentru ca victoria finală să fie satisfăcătoare și de neuitat.

Pentru a citi Mizerabilii nu aveți nevoie de recomandarea mea. Cartea aceasta se recomandă de la sine. Cei care vor rezista până la final, parcurgând cu înfrigurare paginile ei, se vor simți asemenea celor cuceresc vârfuri de munte și se bucură de priveliști impresionante. În cazul romanului lui Hugo, priveliștea care se întinde înaintea ochilor cititorului este o profundă și emoționantă analiză a spiritului uman, pendulând între agonie și extaz, capabil să se ridice în ciuda celor mai crunte și aspre piedici și greutăți, prin puterea inepuizabilă a dragostei.