L-am descoperit pe Henri J.M. Nouwen – sau, mai bine spus, mi-a fost arătat – în facultate, când unul dintre profesori ne-a vorbit despre cărțile lui, niște mici, dar profunde pătrunderi în sfera spiritualității creștine. Este deci un prilej de bucurie să pot recomanda cititorilor români o apariție editorială recentă, ce poartă semnătura lui Nouwen: Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă (The Return of the Prodigal Son: A Story of Homecoming).
Parabola (sau pilda) fiului risipitor este un text biblic foarte cunoscut, însă Nouwen ne surprinde cu o nouă cheie de interpretare, găsită într-o celebră pictură a lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor, datând din anii 1668-1669, pictura fiind expusă în Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg. Explorarea profunzimilor pasajului biblic amintit se sprijină, în cartea lui Nouwen, pe doi piloni: tabloul lui Rembrandt și experiența spirituală a autorului însuși. Nu ne aflăm deci în fața unui comentariu biblic sau teologic riguros, ci a unei lecții de viață, mijlocită de disciplina spirituală a unui rătăcitor aflat în drum spre casă.
Nu cred că semnificațiile adânci ale operei lui Nouwen ar putea fi înțelese de cititori fără o cunoaștere, măcar sumară, a vieții autorului, cărțile lui izvorând din propria experiență de viață, din preocupările și luptele lui personale.
Olandezul Henri J.M. Nouwen (1932-1996) a fost preot catolic și autorul a nu mai puțin de 39 de cărți (cititorului român îi mai este la îndemână, dintre acestea, și volumul Pâine pentru drum: un jurnal de înțelepciune și credință, apărut la Galaxia Gutenberg, în 2014, în traducerea lui Abel Dragomir). A predat la universitățile Notre Dame, Yale și Harvard din SUA, însă s-a retras din activitatea academică pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții la o comunitate canadiană de îngrijire a persoanelor cu handicap mintal și fizic sever. După cum spunea profesorul care ni l-a recomandat pe Nouwen, trebuie să fie ceva cu un om care renunță la catedra de la Harvard ca să poarte de grijă unei persoane cu handicap mintal, ceva ce transcende obișnuitul, firea omenească, plăcerea și orgoliul. Experiența spirituală a unui astfel de om nu poate decât să ne prindă atenția.
Nouwen își ilustrează reflecțiile cu mici episoade din propria viață, asociindu-și frământările spirituale, etapele de viață, căderile și suirile cu personajele și secvențele Parabolei fiului risipitor. Astfel, pilda prinde viață și, prinzând viață, dobândește și relevanță pentru cititorul de azi. Vedem că povestea spusă de Isus cu două milenii în urmă descifrează propriile noastre atitudini față de existența umană, provocându-ne să ne regăsim și, astfel, să ne întoarcem acasă, acolo unde ne așteaptă Tatăl.
Călătoria lui Nouwen alături de tabloul lui Rembrandt a început în 1983. Atunci, prin intermediul unui poster, autorul a descoperit această pictură care l-a atras ca un magnet, devenind punctul de plecare al unei lungi călătorii spirituale care avea să dureze până la sfârșitul vieții: „Într-un fel, simțeam că tabloul îmi va îngădui să pătrund misterul întoarcerii acasă așa cum n-o mai făcusem până atunci” (p. 13). Interesul stârnit de lucrarea pictorului olandez i-a purtat pașii în Uniunea Sovietică, unde Nouwen a putut să o admire la Ermitaj și să se lase absorbit definitiv de Întoarcerea fiului risipitor, una dintre ultimele picturi semnate de Rembrandt.
Trebuie spus că, pe lângă propria experiență de viață, autorul se referă adeseori și la aceea a lui Rembrandt Harmensz van Rijn, pictorul cu o viață teribil de zbuciumată, care a experimentat pe propria piele succesul dulce și decăderea amară. Nouwen identifică în faimoasa pictură despre întoarcerea risipitorului sfârșitul unui drum chinuitor pentru pictor (pictura a fost realizată de Rembrandt la bătrânețe, după ce acesta și-a pierdut soțiile și copiii). Altfel spus, Rembrandt, apoi Nouwen și, într-un final, noi, cititorii avem deschisă în parabola aceasta o poartă îngustă dincolo de care ne așteaptă Dumnezeu și pacea oferită doar de El.
Detaliile picturii îi dau autorului prilejul unor mici revelații privind interpretarea textului biblic și, mai ales, găsirea unor înțelesuri valabile pentru viața lui și, de ce nu, și pentru aceea a cititorilor. Deși textul biblic nu îi plasează pe cei doi fii răzvrătiți în aceeași scenă, Rembrandt l-a pus pe fratele mai mare martor la scena primirii înapoi a mezinului. Astfel, nuanțele dramatice ale episodului au fost sporite. Interesantă este și observația lui Nouwen privind mâinile tatălui, mâini care, după câte se pare, ar fi oarecum diferite, ca și cum una ar fi mână de tată, iar cealaltă, mână de mamă. Sunt doar câteva dintre observațiile care dau farmec acestui comentariu al parabolei.
Coperta ediției publicate de Editura Humanitas nu înfățișează întreaga pictură a lui Rembrandt, ci doar secvența cu tatăl care își îmbrățișează fiul întors acasă, decizia folosirii acestei secvențe fiind justificată probabil de faptul că Nouwen însuși a considerat-o centrul spiritual al tabloului, în ciuda faptului că, în realitate, nu este plasată chiar în centrul acestuia.
Structura cărții este simplă și ușor de urmărit. Aceasta include 3 părți majore: Fiul risipitor, Fiul cel mare și Tatăl. Nouwen se regăsește pe sine în fiecare dintre ipostaze; mai întâi, în cea de fiu risipitor care se întoarce la Tatăl, apoi ca fiu mai mare, măcinat de revoltă și de resentimente, deși se află în casa Tatălui său, pentru ca, în cele din urmă, să simtă chemarea imperioasă de a depăși stadiul de fiu și de a deveni el însuși părinte spiritual. Această ultimă etapă a devenirii spirituale este etapa maturității. Este etapa în care creștinul nu mai pretinde, nu mai cere, ci începe să ofere – să se ofere pe sine.
Cartea Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă nu este deci o exegeză a Parabolei fiului risipitor, parabolă povestită de Isus Hristos și inclusă în cartea evanghelistului Luca (în capitolul 15), ci mai degrabă un comentariu aplicat, o poartă către înțelegerea de către cititor a faptului că Dumnezeu îl invită și pe el să-și abandoneze temerile, să lase în urmă deșertăciunile lumii și să se întoarcă acasă pentru a prelua treptat responsabilitățile care i se cuvin.
Traducerea cărții din limba engleză a fost făcută de doamna Monica Broșteanu, conferențiar universitar la Universitatea din București, domnia sa traducând și textele biblice pe care Nouwen le-a citat în carte. Pagina a doua cărții ne lămurește că a existat o primă traducere în limba română a acestei cărți în urmă cu aproape 18 ani. Nu o știu pe aceea, dar pot să vă spun, ca cititor, că actuala traducere este excelentă.
Vă recomand călduros această carte care ne întoarce mintea spre un text nemuritor și inima spre un Tată de poveste.
