În 1961, regizorul Stanley Kramer a adus pe ecrane drama Judgment at Nuremberg (Procesul de la Nurnberg), a cărei acțiune este plasată în 1948, filmul fiind inspirat de procesele care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Acuzații sunt judecați pentru colaborare și participare mai mult sau mai puțin directă la crimele comise de regimul nazist.
Cei 4 acuzați (din film) sunt foști judecători care, prin sentințele lor, au sprijinit regimul lui Hitler. Scenariul scris de Abby Mann nu ne îndreaptă atenția asupra marilor criminali sau lideri naziști, ci spre cei care au susținut regimul din linia a doua, spre intelectualii care au acceptat nedreptățile din simț patriotic, din ignoranță sau pur și simplu din răutate.
Dintre cei 4 judecători acuzați se distinge Dr. Ernst Janning (interpretat de Burt Lancaster), nu doar un fost distins judecător, dar și un intelectual sclipitor, autorul multor tratate de drept, apreciate larg în plan internațional. Janning arborează din start o figură împietrită, este tăcut, retras în „palatul minții lui”, refuzând să recunoască autoritatea tribunalului care îl judecă. Pe de altă parte, Janning pare să fie singurul dintre cei 4 acuzați care își face un proces de conștiință, încercând să vadă dacă nu cumva faptele pentru care se află în boxă au fost totuși greșite.
De partea cealaltă se află judecătorul Dan Haywood (Spencer Tracy), un om care încearcă să nu se lase influențat de valul de emoții care însoțește pledoariile ambelor părți. Haywood este o figură echilibrată. Nu are simțul propriei superiorități, așa cum se vede la Janning, fiind mai degrabă un om simplu, care nu se sfiește să stea la aceeași masă cu servitorii. Personajul Haywood ne arată, prin discurs și atitudine, că un act imoral, oricât de tare ne-ar oripila, poate fi judecat (evaluat) cu calm, fără a ne lăsa pradă pasiunii și că poate fi condamnat cu luciditate, fără a-i scuipa nici măcar pe cei mai degenerați moral dintre criminali. Tribunalul prezidat de judecătorul american trebuie să fie și este, chiar și atunci când pare nedrept față de victimele nazismului, o fabrică a dreptății.
Spre deosebire de Haywood, Janning îi ține la distanță pe ceilalți 3 judecători cu care împarte boxa acuzaților, socotindu-i în mod evident inferiorii lui și tratându-i în consecință.
Distribuția filmului nu duce lipsă de actori talentați, ci dimpotrivă. Alături de Tracy și Lancaster, îi vedem pe Richard Widmark (în rolul colonelului Tad Lawson, procurorul însărcinat cu acuzarea celor 4 judecători și care, ca martor la grozăviile descoperite în fostele lagăre de exterminare, are pledoarii extrem de pasionale), Marlene Dietrich (în rolul doamnei Bertholt, soția unui fost militar german, executat pentru participare la crimele din timpul războiului, și o ferventă militantă pentru tratarea indulgentă a germanilor acuzați), Montgomery Clift și Judy Garland (în roluri secundare, de martori), ba chiar și pe junele William Shatner (devenit celebru mai târziu pentru rolul căpitanului James T. Kirk și cel al ofițerului T. J. Hooker).
Iese însă în evidență, în toată această pleiadă de staruri ale anilor 1960, Maximilian Schell, interpretul lui Hans Rolfe, avocatul apărării. Schell a primit un Premiu Oscar pentru prestația sa și pe bună dreptate. Rolfe pare să trăiască cel mai intens drama procesului, simțindu-se parcă el însuși în boxa acuzaților, printre cei judecați. Îl apără vehement pe Janning nu doar pentru că acesta i-a fost un model de viață, ci și pentru că în el s-au întrupat idealurile unei națiuni, acum condamnată pentru cele săvârșite în mijlocul ei.
Marea calitate a filmului Judgment at Nuremberg este că reușește să păstreze, de-a lungul celor 3 ore, echilibrul. Nu sunt 186 de minute de tir intens împotriva regimului nazist, ci o bătălie de argumente și contraargumente, din care reiese, pas cu pas, că lucrurile nu pot fi judecate cu ușurință, nici superficial. Scenaristul s-a asigurat că dă cuvântul — prin vocea lui Rolfe — și taberei pe care am fi înclinați s-o etichetăm din start „malefică”. Avocatul apărării recunoaște că s-au comis atrocități de neiertat, însă, în același timp, atrage atenția că nu poate fi judecat un popor întreg pentru crimele comise doar de unii. Și tot Rolfe observă la un moment dat că, în timpul războiul, atrocități s-au comis de către ambele părți, oferind ca exemplu lansarea bombelor atomice la Hiroshima și Nagasaki.
Intenția evidentă a filmului de a nu se rosti judecăți pripite și de a se asculta cu atenție toate părțile implicate nu înseamnă că filmul ne lasă în ceață. „Toți păreți niște ființe umane, și totuși aici s-au petrecut lucruri atât de lipsite de umanitate”, spune judecătorul Haywood la un moment dat, ca o asigurare pentru noi, spectatorii, că efortul de a privi lucrurile și din perspectiva germanului de rând nu este o concesie făcută Răului sau imoralității. Lagărele de exterminare nu vor găsi niciodată, în eternitate, o scuză cât de mică. Dificultatea stă în a stabili cine și în ce măsură s-a făcut vinovat de existența acelor fabrici ale morții.
Accesarea Răului, ne-o spune printre rânduri scenaristul, nu ține (doar) de educație sau, mai bine spus, de lipsa acesteia. Cei 4 judecători aduși în boxa acuzaților au fost oameni cu pregătire, intelectuali, oameni pe care educația și formarea ca judecători ar fi trebuit să-i cizeleze, să îi facă sensibili la chestiunile de moralitate și, mai presus de toate, să-i împiedice să condamne oameni nevinovați, pe motive de apartenență etnică sau de alte forme de discriminare de tipul „arieni vs ceilalți”. Și totuși, istoria a demonstrat (iar filmul lui Kramer ne amintește) că a fi educat nu e totuna cu a fi moral.
Finalul sau, mai bine spus, replica lui Haywood rostită la sfârșitul filmului, m-a făcut să mă gândesc că tot filmul a fost construit pentru ea. N-am s-o citez aici pentru a nu strica farmecul vizionării filmului (în cazul celor care nu l-au văzut încă sau al celor care doresc să îl revadă și nu își mai amintesc finalul), dar cred că este replica prin care lucrurile sunt așezate în perspectiva corectă și este mult de învățat din ea. Sigur, în chestiuni care țin de alegerile și deciziile noastre morale, vor exista întotdeauna nuanțe de care este esențial să ținem cont. Totuși, trecând peste nuanțe, găsim două tabere cunoscute sub numele de „Bine” și „Rău” și nu există nicio soluție de compromis între cele două. Dincolo de toate nuanțele, Binele rămâne alb, iar Răul, negru.
Nu sunt sigur dacă Judgment of Nuremberg este o descriere acurată a modului în care s-au desfășurat procesele în realitate, însă, cu siguranță, este o provocare pentru cei interesați de subiecte cu adânci implicații morale.
Pentru spectatorul de astăzi, supus atâtor presiuni sociale și martor a nenumărate dezbateri și controverse cu implicații morale, filmul lui Kramer lasă mai multe întrebări de „rumegat” mai departe: Există o justificare valabilă pentru a îndeplini un ordin vădit imoral? Îți poți anula sau anihila conștiința din rațiuni politice sau patriotice? Pot fi găsite rațiuni pe care să le considerăm mai presus de umanitatea noastră?
