Ar fi potrivit ca la început de an să ne oprim o clipă din agitația cotidiană şi să cugetăm mai atent la noi înșine. Anii se scurg rând pe rând, timpul ne devorează fiecare clipă, evenimentele se succed cu repeziciune, fenomenul unic şi irepetabil al vieții, deseori, se irosește în această mare existențială, furtunoasă, înșelătoare, plină de iluzii şi deșertăciune.
Îndată ce pătrunde în orizontul realității, omul este nevoit să îndure consecinţele propriei sale existenţe şi să-şi accepte determinismul crâncen, de sub a cărui fatalitate prestabilită nu se poate elibera. Tirania timpului este forţa absolută care pune în mişcare întregul angrenaj cosmic, păstrând aceeaşi cadenţă exasperantă în drumul fără întoarcere al finitudinii universale. Astfel, pământul devine o adevărată necropolă în care viaţa se desfăşoară mecanic, monoton, zadarnic, într-o agitaţie inutilă, fadă şi absurdă. Omul luptă împotriva omului provocându-şi multă suferinţă, nefericire şi chiar moarte. În toată dezordinea aceasta, omul caută răspunsuri şi nu le poate afla, caută dreptatea, dar nu o găseşte, îşi caută propriul sens, dar află doar neantul şi uitarea.
Într-una din scrierile vechi-testamentare atribuite lui Solomon regăsim această orientare pesimistă, mai puţin obişnuită în spiritualitatea creştină. Ecclesiastul, în ebraică Qohelet, înseamnă „Cel ce vorbeşte în adunare”, iar echivalentul său în textul grec al Septuagintei – ekklesia, însemnând „Adunare” –, e termenul Ekklesiastes, care se traduce prin „Cuvântătorul”, „Oratorul” sau „Catehetul”. Aşadar, observând conţinutul primului verset al cărții – „Cuvintele Ecclesiastului, Fiul lui David, regele lui Israel în Ierusalim” – și ţinând seama de unanima recunoaştere a lui Solomon ca fiind cel mai înţelept şi mai drept dintre regii Israelului, putem deduce că scrierea aceasta îi poate fi atribuită în totalitate.
Cartea Ecclesiastului este diferită de celelalte cărţi scripturistice prin aceea că reduce întreaga existenţă umană doar la dimensiunea strict biologică, absurdă şi monotonă, fără să ia în considerare o posibilă viaţă după moarte. Astfel, neavând acces la bunurile spirituale, omul se rezumă la o subzistenţă vulgară: să mănânce, să bea şi să se lase guvernat de instinctele primare.
Firul roşu ce străbate cartea de la un capăt la celălalt este dezamăgirea amară şi cenuşie a unui om nefericit care constată că întreaga viaţă se rezumă la un singur adevăr: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. Singura alinare a vieţii rămâne înţelepciunea, cu ajutorul căreia omul dobândeşte pacea sufletului, echilibrul şi resemnarea.
Frumuseţea şi profunzimea acestei cărţi sunt binecunoscute, Ecclesiastul fiind o adevărată bijuterie poetică a Vechiului Testament. De aceea am încercat să extrag câteva versete grăitoare, care să vă determine să o citiţi şi să meditaţi atent la substraturile ei, spre a vă hrăni mintea şi spiritul cu înţelepciune vie, atât de rară în zilele noastre.
Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui cu care se trudeşte sub soare? O generaţie se duce, o generaţie vine şi pământul rămâne în veac. [cap. 1, v. 3, 4]
Ceea ce este a mai fost, ceea ce s’a petrecut se va mai petrece şi nimic nu-i proaspăt sub soare. [cap. 1, v. 9]
Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer: o vreme este să te naşti şi o vreme să mori, o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit; o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci, o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti; o vreme este să râzi şi o vreme să plângi, o vreme este să te tângui şi o vreme să joci; o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre, o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare; o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi, o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci; o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi, o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti; o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti, o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace. [cap. 3, v. 1-8]
Toate se duc în acelaşi loc; toate din ţărână s’au făcut şi toate în ţărână se vor întoarce. [cap. 3, v. 20]
Mai bun e un tânăr sărac şi înţelept decât un rege bătrân şi nemintos care nu mai ştie ce e purtarea de grijă. [cap. 4, v. 13]
Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare: bogatul care-şi păzeşte bogăţia spre răul său; o astfel de bogăţie se pierde într’o nevoinţă proastă, iar fiul pe care l-a născut nu are nimic în mână. Precum a ieşit el, gol, din pântecele maicii sale, aşa se va întoarce, precum a şi venit, şi din osteneala lui nu va primi nimic pe care să-l ducă în mână. Aşa că şi aceasta-i o boală rea: cum a venit, aşa se şi duce; ce câştig are el din aceea că s’a ostenit în vânt? Dimpotrivă, toate zilele lui nu sunt decât întuneric şi jale şi multă mânie şi boală şi necaz. [cap. 5, v. 12-16]
Din toate lucrurile făcute de Dumnezeu am văzut că omul nu poate să descopere lucrarea ce se face sub soare. Oricât se va osteni omul să caute, nu va găsi, şi oricât ar zice înţeleptul că ştie, tot nu va putea să afle. [cap. 8, v. 17]
Cuvintele înţelepţilor ascultate’n linişte fac mai mult decât strigătul celor puternici în mijlocul nebunilor. [cap. 9, v. 17]
Veseleşte-te, tinere, în tinereţile tale şi’n zilele tinereţilor tale să te desfete inima şi fără prihană umblă unde te’ndeamnă inima şi unde te duc ochii, dar să ştii că pentru toate acestea te va aduce Dumnezeu la judecată. Aşadar, alungă-ţi mâhnirea din inimă şi izgoneşte-ţi răul din trup; căci tinereţea şi nebunia deşertăciune sunt. [cap. 11, v. 9-10]
Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţilor tale, mai înainte de a veni zilele răutăţii şi mai înainte de a se apropia anii în care vei zice: – Ei sunt pe dinafara voii mele!; mai înainte de a se întuneca soarele şi lumina şi luna şi stelele şi de a se’ntoarce norii după ploaie; de ziua când paznicii casei (*mâinile şi braţele) vor tremura şi oamenii puterii (*umerii) se vor cutremura, când, tot mai puţine, morăriţele (*dinţii) se vor opri şi când cele ce se uită prin ferestre (*ochii) se vor întuneca şi vor închide uşile dinspre uliţă (*urechile), de vreme ce glasul morii (*vocea) a scăzut; când te scoli în ciripitul păsării (*somnul puţin al bătrânului) şi când toate fiicele cântului se sting; când te uiţi lung după înălţimi şi frică îţi este pe drum, când înfloreşte migdalul şi creşte lăcusta şi se scutură chiparosul, în timp ce omul se duce spre casa veşniciei lui, iar cei ce plâng se învârtesc pe uliţă; mai înainte ca firul de argint să se rupă şi floarea de aur să se sfărâme şi vadra de la izvor să se spargă şi roata să se’nvârtă la fântână; mai înainte ca praful să se’ntoarcă în pământ aşa cum a fost şi suflarea să se’ntoarcă la Dumnezeu, la Cel care a dat-o. Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul –, toate sunt deşertăciune. [cap. 12, v. 1-8]
