Dimitrie Cantemir – „Filosof între regi și rege între filosofi”

Dimitrie Cantemir a fost, fără îndoială, cea mai complexă personalitate din epoca veche a culturii române. De formație enciclopedică, pe lângă luciditatea omului de stat, s-a dovedit un adevărat savant și un ilustru umanist al vremii sale. Încrezător în progresul cunoașterii și civilizației, Cantemir a devenit un vrednic reprezentant al Renașterii în Țările Române, fiind una dintre cele mai luminate minți ale Europei răsăritene.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 în satul Silișteni, pe malul râului Elan, în ținutul Fălciu, ca fiu al domnitorului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său, în anul 1693, a fost proclamat domn al Moldovei, însă, nefiind acceptat de Poarta otomană, domnia nu i s-a confirmat.

Și-a petrecut anii următori la Constantinopol, iar în 1710 a fost urcat de către Poartă pe tronul Moldovei. Totuși, la numai un an de la numirea sa ca domn, Dimitrie Cantemir a încheiat un tratat cu Imperiul Rus, alături de care a suferit o înfrângere masivă din partea otomanilor la Stănilești, fapt ce l-a determinat să se refugieze la curtea țarului Petru cel Mare.

Așadar, când Cantemir a scris, în 1716, renumita lucrare intitulată Descriptio Antiqui et hodierni status Moldaviae (Descrierea Moldovei), operă pe deplin reprezentativă pentru creația ilustrului cărturar, acesta nu se mai afla de mult în patria sa. Cartea, rămasă în istoria culturii române și scrisă pe când domnitorul se afla în exil, demonstrează atașamentul neclintit pentru patria sa, căreia i-a dăruit, prin filigranul slovei sale, o adevărată operă așezată la temelia umanismului românesc.

Descrierea Moldovei este prima monografie geografică românească, cuprinzând nu doar o descriere deosebit de minuțioasă a principatului Moldovei, cu aproape 800 de denumiri de munți, râuri, orașe, sate, mănăstiri etc., ci și o extraordinară bogăție de date botanice, zoologice, mineralogice, chimice, fizice, astronomice, etnografice etc., notate cu rigoare științifică.

Cu privire la formarea sa intelectuală, cunoaștem că a fost începută la Iași, apoi continuată la Academia Grecească din Constantinopol, Cantemir fiind instruit de cei mai celebri dascăli ai vremii. Devenind un veritabil poliglot, cunoștea perfect nu mai puțin de 11 limbi străine, astfel având acces la nenumărate cărți ale culturii apusene și la dialoguri formatoare cu erudiți din întreaga Europă.

În materie de geografie, deosebit de valoroase au rămas însemnările sale despre zona Munților Caucaz și a Mării Caspice, precum și diverse hărți ale Caucazului sau Constantinopolului. Dimitrie Cantemir a scris o lucrare numită Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în care aprofundează istoria poporului român, înrudirea cu romanii și vechimea pe teritoriul Daciei.

O altă lucrare a sa, la fel de erudită – Incrementa atque decrementa aulae othomanicae –, consacrată istoriei Imperiului Otoman, rămâne o realizare istoriografică de mare valoare. Alte lucrări la fel de importante sunt dedicate istoriei religiilor, filosofiei și literaturii – Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea, Istoria ieroglifică –, fiind caracterizate de un spirit enciclopedic, de un orizont cuprinzător și vast, originale și profunde (a se vedea și Edmond Nicolau, I.M. Ștefan, 100 de… oameni de știință și inventatori români, editura Ion Creangă, 1987).

La data de 11 iulie 1714, Dimitrie Cantemir a devenit membru al Academiei de Științe din Berlin, fiind primul român din istorie ce a devenit membru al unei academii europene. Fondată în 11 iulie 1700, de către principele elector Frederic al III-lea de Brandenburg, Academia Regală Prusacă de Științe (Königlich-Preußische Akademie der Wissenschaften) a avut privilegiul ca primul președinte învestit în funcție să fie Gottfried Wilhelm Leibniz – unul dintre întemeietorii iluminismului german, o personalitate de prim rang între cei mai importanți filosofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea. La propunerea lui Leibniz, Academia l-a acceptat pe Dimitrie Cantemir în rândurile sale și i-a acordat diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz, diplomă pe care scria: „Filosof între regi și rege între filosofi.”