Ciuma. Când nu se vede nimic dincolo

Există o boală mai grea decât toate bolile, sugerează Albert Camus în romanul Ciuma. Este viața însăși. Iar omul, oricât de mult s-ar strădui, nu-i poate găsi leacul pentru că nici nu există vreunul. Totul poate fi rezumat într-un cuvânt: absurd. Lumea e absurdă. Viața umană e absurdă.

Albert Camus a publicat Ciuma (La peste), roman intitulat inițial Despărțiții, în 1947. Începuse să lucreze la schița romanului încă din 1941, pe când se afla în Oran ca profesor la o școală evreiască. Munca la roman a fost epuizantă, autorul scriind mai multe variante ale acestuia în timp ce el însuși se confrunta cu probleme de sănătate.

Plasată în orașul Oran, de pe coasta Algeriei, povestea urmărește soarta unei comunități urbane lovită, în mod surprinzător, de ciumă, boală cu o istorie terifiantă. Populația este dezgustată în primă fază de apariția unui mare număr de șobolani care mor pe străzile, în piețele și în clădirile orașului. Primele suspiciuni cu privire la faptul că maladia ciudată care face victime ar fi ciumă sunt întâmpinate cu rezerve. Însă, de la un punct încolo, numărul în creștere al deceselor nu mai poate fi trecut cu vederea. Autoritățile sunt constrânse de evidență să ia măsuri drastice, izolând complet orașul de restul lumii. Se creează astfel premisele unui experiment social de amploare. Cum vor reacționa „despărțiții” de civilizație în condițiile de captivitate, prinși toți în brațele unei boli care nu iartă?

Personajele cărții – doctorul Rieux, ziaristul Rambert și toți ceilalți, Grand, Cottard, Tarrou – sunt oarecum greu de imaginat. Figurile lor, deși prezente, par să alunece asemenea unor umbre prelungi pe lângă ziduri, pe străzile lipsite de vegetație ale Oranului. Camus insistă mai degrabă asupra relațiilor care se nasc și se consolidează între aceste personaje în contextul ciumei. Comunitatea este unul dintre eroii principali ai cărții. Izolată de lume, aceasta trece pas cu pas printr-o serie de transformări profunde, ca urmare a expunerii la o situație absurdă ­– oamenii suferă și mor fără a reuși să găsească vreun sens în suferință sau în moarte. Exilați în propriul oraș și în propriile case, ei uită să mai zâmbească și se rătăcesc, îndepărtându-se de iubire fără a se apropia de nimic, suprimându-și propriile valori. „Trebuie s-o spunem, ciuma răpise tuturor puterea iubirii și chiar a prieteniei”, notează la un moment dat autorul. Înconjurați de moarte, în deplină singurătate, oamenilor nu le mai rămâne decât să-și pună întrebări existențiale, dacă mai pot.

Temele din Ciuma sunt aceleași ca și în alte scrieri ale lui Camus. Sărăcia, de exemplu. În Oran, chiar și după izolarea orașului față de restul lumii, în condițiile în care moartea atârnă în egală măsură asupra oricărui cetățean, inegalitățile sociale rămân. Unii fac foamea, în timp ce altora nu le lipsesc lucrurile de bază. Camus militează aici pentru implicare socială, aceasta fiind calea prin care, în opinia sa, individul poate găsi dacă nu fericirea, cel puțin o frântură de împlinire. Eroii camusieni încearcă să se salveze prin intermediul implicării, al împlinirii datoriei civice, prin sacrificiu de sine. Romanul este despre sens sau, mai bine spus, despre absența lui, despre neputință, despre disperare, despre neîncredere, despre incertitudine, despre întrebări fără răspunsuri satisfăcătoare, despre pierderea iubirii, despre golul care umple ființa umană atunci când acesteia nu-i mai rămâne nimic exterior de care să se agațe.

Absurditatea pedepsei cu moartea este o altă temă asupra căreia autorul revine prin intermediul vocii unuia dintre personaje. Despre opiniile sale cu privire la subiect, cititorii pot afla mai multe din volumul Reflecții asupra pedepsei cu moartea, publicat de Editura Humanitas cu câțiva ani în urmă.

Ciuma are valoare simbolică. O sugerează chiar mottoul cărții, un citat din Daniel Defoe: „Poți tot atât de bine să înfățișezi un fel de întemnițare prin altul, cum poți să înfățișezi orice lucru care există cu adevărat prin ceva care nu există.” Ciuma e un flagel care se poate repeta în viața noastră sub măști sau forme diverse: nu doar boli, ci și regimuri politice sau orice rău care afectează viața umană. Ciuma, am putea spune, este în accepțiunea autorului viața însăși, o existență pe care, în perspectiva lui Camus, omul nu a cerut-o.

În Carnetele sale, Camus afirmă că Ciuma este un pamflet. Unii critici au considerat romanul o alegorie care ilustrează rezistența franceză împotriva ocupației naziste în cel de-al Doilea Război Mondial. Suntem probabil destul de departe în timp față de evenimentele respective pentru a putea evalua raportul dintre Ciuma și conflagrația mondială. Faptul în sine prezintă astăzi o relevanță mai mică. Important este că romanul trezește ecouri și în mintea cititorului de la începutul mileniului al III-lea, deoarece unele realități persistă, ba chiar se acutizează. Da, Ciuma este o alegorie, o parabolă, încă relevantă într-o societate în care flagelurile pot fi altele, dar victimele rămân aceleași – oamenii.

Ciuma ne așază în fața unora dintre marile întrebări și probleme ale individului: suferința absurdă, fără vreun sens, și dispariția omului într-un neant cosmic. Evident, Camus nu subscrie perspectivei creștine, deși textul său nu o neglijează. De fapt, unul dintre personajele importante este părintele Paneloux, prezent în paginile cărții ca martor și interpret creștin al evenimentelor dramatice din Oran. De prisos să o spunem că perspectiva lui Paneloux poartă amprenta slăbiciunilor pe care autorul însuși le vede în creștinism. Ambele predici ale preotului, redate în roman, reflectă fie un creștinism acuzator, dur, lipsit de empatie față de cei suferinzi, fie un creștinism care zace pe marginea necredinței. Aici, Camus ratează tocmai linia de echilibru a creștinismului, pendulând între extremele acestuia, adică între zonele unde creștinismul poate fi criticat mai lesne.

Fiecare frază pare bine cumpănită și poate că autorul, prin intermediul personajului Grand, care scrie un roman și stăruie luni de zile asupra primei fraze a textului său, ne vorbește despre propriile eforturi de a scrie Ciuma, de a găsi cuvintele potrivite, dense, vii, capabile să-i exprime convingerile. Descrierile lui Camus sunt puternice. Asemenea unui medic, el întocmește un raport despre plaga care a lovit Oranul, iar imaginile rezultate sunt terifiante, de la sutele de șobolani scârboși care au împuțit cu cadavrele lor orașul până la gropile comune din cimitirele la ale căror porți plângeau rudele îndoliate, reținute de la a se apropia de cei pe care i-au pierdut.

Un roman trist, Ciuma ne arată cât de important este să avem un orizont spre care să privim. O face tocmai prin suprimarea lui, deoarece pare că omul este capabil să înțeleagă mai bine valoarea unui lucru abia atunci când lucrul în sine îi este refuzat sau departe. Este la fel ca în Pilda fiului risipitor – risipitorii pildei sunt totuna cu despărțiții din Ciuma –, când doar lipsurile l-au convins pe fiul rătăcitor de valoarea a ceea ce avusese acasă.

Ciuma este genul de roman pe care, după ce l-ai citit cu ochiul treaz asupra poveștii în sine, ar mai trebui să-l recitești de câteva ori pentru a-i surprinde subtilele note și aluzii la existența umană.

Înainte de a încheia, citez un paragraf care, sper, vă va trezi cel puțin curiozitatea:

„Aci, părintele Paneloux evocă înalta figură a episcopului Belzunce, în timpul ciumei din Marsilia. El reaminti că, spre sfârșitul epidemiei, episcopul, după ce făcuse tot ceea ce trebuia să facă, crezând că nu mai exista nici un remediu, se încuie cu provizii în casa lui, pe care o înconjură cu ziduri; că locuitorii, al căror idol era, printr-o răsturnare a sentimentelor, așa cum se întâmplă în excesele suferinței, se supărară pe el, îi înconjurară casa de cadavre ca să-l contamineze și zvârliră chiar trupuri peste ziduri, ca să fie și mai siguri c-o să piară. Astfel episcopul, într-o slăbiciune de ultimă clipă, crezuse că se poate izola în mijlocul unei lumi a morții, și morții îi cădeau în cap din cer. Tot așa și noi trebuie să ne convingem că nu există insulă în mijlocul ciumei. Nu, nu există cale de mijloc. Trebuie să admitem ceea ce pare de neadmis pentru că trebuie să alegem între a-l urî pe Dumnezeu sau a-l iubi. Și cine ar îndrăzni să aleagă ura împotriva lui Dumnezeu?” (p. 218)

Romanul Ciuma a apărut recent la Editura Polirom, în seria de autor „Albert Camus”, traducerea din limba franceză purtând semnătura Etei Wexler și a lui Marin Preda.

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii