Alice în Țara Minunilor – o poveste care și-a câștigat titlul de „nemuritoare” încă de la prima ediție. Cartea lui Lewis Carroll, cu ilustrațiile lui John Tenniel, este a treia din ceea ce părea să se constituie într-o colecție pentru copii la Editura Humanitas.
Spun „părea” pentru că nu este semnalată în vreun fel ideea de colecție. Totuși, primele două cărți – Cele mai frumoase povești de Charles Perrault și Aventurile baronului Münchhausen de Gottfried August Bürger – au același format ca destul de recenta ediție a lui Alice în Țara Minunilor și conțin tot ilustrații originale, clasice (în cazul lor, semnatarul ilustrațiilor fiind renumitul grafician Gustave Doré).
Alice în Țara Minunilor este o carte care a făcut istorie (sau legendă). E greu de spus de câte ecranizări, adaptări și puneri în scenă a avut parte. Eu însumi am făcut cunoștință cu personajul Alice, prin anii 1990, grație unui serial de animație nipon, realizat în prima jumătate a anilor 1980. (Remember Beni-Beni, iepurașul peltic?) Totuși trebuie spus din start că această carte pentru copii nu este doar pentru copii, ci pentru orice cititor căruia îi plac rebusurile literare și fantezia.
De apreciat la ediția apărută în 2016 la Editura Humanitas sunt mai multe: excelenta traducere realizată de Antoaneta Ralian (versurile fiind tălmăcite de Ioana Ieronim); ilustrațiile lui Tenniel, apărute în prima ediție în limba engleză a cărții; hârtia și tiparul de bună calitate. Evident, dincolo de toate acestea, textul în sine.
Alice este o fetiță care o pornește (Aievea sau doar în închipuire? Rămâne de văzut.) pe urmele Iepurelui Alb, ajungând într-o lume fantastică – Țara Minunilor, unde lucrurile nu sunt ceea ce par, o lume populată de personaje caraghioase, interesante, misterioase sau stupide. Mâncând diverse lucruri, Alice când crește, când descrește. Ea intră astfel într-un joc al identității, metamorfozele prin care trece determinând-o să se întrebe adeseori dacă mai este aceeași. Personajele care îi ies în drum sunt stranii, neobișnuite, absurde chiar, indiferent dacă vorbim despre Iepurele Alb, Pălărier, Falsa Broască-Țestoasă, Pisica-Cheshire, Ducesă ș.a.m.d.
Alice în Țara Minunilor este un puzzle literar, un labirint de sensuri și nonsensuri, pe care copiii îl vor găsi, cu siguranță, amuzant și bizar, iar adulții, alegoric și mai adânc decât tunelul în care s-a afundat însăși Alice. Despre ce este cartea? La urma urmei, despre ce vrei tu să fie. Sau, dacă vrei, este, ca serialul Seinfeld, o carte despre nimic. Cunoscutul autor Alberto Manguel, în volumul Un cititor în pădurea din oglindă (apărut la Editura Nemira), notează:
„De-a lungul tuturor anilor în care am citit și recitit Alice, am găsit multe alte interpretări ale cărții, dar nu pot spune că vreuna dintre acestea ar fi devenit, în sensul profund al sintagmei, a mea. Interpretările celorlalți influențează, bineînțeles, propria mea lectură, oferă noi puncte de vedere sau colorează anumite pasaje, dar majoritatea seamănă cu acele comentarii ale Musculiței care șoptește enervant în urechea lui Alice, «Ai putea să faci o glumă pe tema asta.» Eu refuz; sunt un cititor gelos și nu le voi acorda celorlalți jus prima noctis cu acele cărți pe care le citesc” (p. 18).
Profesorul Will Brooker, de la Kingston University London, consideră că fiecare generație de cititori a interpretat povestea lui Alice din perspectiva propriei culturi. Or, asta este o calitate rară. Câte texte pentru copii pot fi adaptate fiecărei generații, spunându-i fiecăreia la fel de mult sau poate chiar din ce în ce mai mult?
Țara Minunilor poate fi o interpretare a lumii reale, prin filtrul gândirii de copil, o satiră la adresa acesteia ori poate chiar spațiul unei mult dorite evadări. Aventurile sau, mai bine zis, experiențele de care are parte micuța Alice o schimbă – și fizic, și la nivelul minții. Personajele din Țara Minunilor nu o tratează ca pe un copil, luând-o foarte în serios. Poate că experiența aceasta fantastică este una a maturizării, pasul către o nouă înțelegere a lumii. Viața în sine este un puzzle în care piesele nu-și găsesc locul cu ușurință.
John Tenniel (1820-1914) a fost un cunoscut caricaturist englez și cel care a ilustrat cele două cărți cu Alice ale lui Carroll. (Să sperăm că Editura Humanitas va publica și Alice în Țara din Oglindă, cu ilustrațiile aceluiași Tenniel.) Se pare că ilustratorul a primit indicații destul de precise din partea autorului cărții în ce privește ilustrațiile.
Lewis Carroll, pe numele lui adevărat Charles L. Dodgson (1832-1898), a fost matematician și scriitor (a publicat, în afară de cele două cărți despre Alice, mai multe romane, povestiri scurte și lucrări de matematică). Sursa lui de inspirație (sau muza) pentru personajul Alice a fost o fetiță pe nume Alice Liddell, în vârstă de 7 ani, fiica prietenului său Henry Liddell.
Doar pentru a vă trezi curiozitatea ca să citiți ori să recitiți cartea, redau câteva pasaje scurte, care se numără printre preferatele mele.
****
Alice se săturase să șadă lângă sora ei pe tăpșan, fără nimic de făcut; o dată sau de două ori a tras cu ochiul la cartea pe care o citea sora ei, dar era o carte fără poze și fără dialoguri, „și ce rost are o carte fără poze și fără dialoguri?” și-a spus Alice în sinea ei. (p. 9)
****
— Vrei să-mi spui, te rog, ce drum trebuie să iau ca să plec de aici?
— Asta depinde în mare măsură de locul unde vrei să ajungi, i-a răspuns Pisica.
— Nu prea îmi pasă unde…
— Atunci nu are importanță ce drum iei.
— … atâta timp cât ajung undeva, a precizat Alice, în chip de explicație.
— A, vei ajunge cu siguranță undeva, dacă ai să mergi îndeajuns, a lămurit-o Pisica. (p. 69)
****
Aproape că uitase de Ducesă și a tresărit când i-a auzit vocea lângă urechea ei:
— Te gândești la ceva, draga mea, și de aceea ai uitat să mai vorbești. Nu-ți pot spune pe loc care-i morala acestui lucru, dar o să-mi aduc aminte în curând.
— Poate că nu are nici o morală, a cutezat Alice să-i spună.
— Țțțț, Țțțț, fetițo. Toate lucrurile din lume au o morală. Numai că trebuie s-o descoperi. (p. 97)
Sper că v-am trezit interesul pentru adevărata Alice. Nu Alice a lui Walt Disney, nu Alice a lui Tim Burton, ci acea Alice care se conturează încet-încet – ca Pisica-Cheshire –, prin forța imaginației, în timpul lecturii.
