Dacă viața unui om ar depinde de decizia altor 12, ce fel de oameni ar trebui să fie aceștia și cât timp ar trebui ei să acorde luării deciziei? De la întrebarea aceasta pornește 12 Angry Men (12 oameni furioși), un film clasic, prezent în numeroase topuri personale și ale criticilor, o dramă care, anul viitor, va împlini 60 de ani de la data lansării.
Filmele despre tribunale, procese și jurați au mare trecere la public, și aceasta pentru că sala de judecată este Meridianul Zero care separă adevărul de minciună și binele de rău. Sau, cel puțin, asta ar trebui să fie. O listă extrem de scurtă a dramelor „de tribunal” din istoria cinemaului ar putea include: Witness for the Prosecution (lansat în același an cu 12 Angry Men, 1957), The Verdict (regizat de același Sidney Lumet care a regizat și 12 Angry Men), Judgment at Nuremberg (1961), The Firm (1993), The Lincoln Lawyer (ca să amintim și unul mai recent, din 2011) ș.a. Între acestea, 12 Angry Men se distinge de departe prin unghiul inedit al abordării, jocul actorilor și lecția oferită.
Povestea începe din momentul în care un judecător plictisit și moleșit de canicula celei mai călduroase zile a anului trage linie procesului și le spune celor 12 jurați să-și facă datoria, amintindu-le că, în cazul în care acuzatul va fi găsit vinovat, îl așteaptă pedeapsa cu moartea. Plictisiți și ei, după mai multe zile de asistat la proces, și toropiți de zăpușeală, jurații — toți bărbați — par hotărâți să termine cât mai repede „formalitățile”. Un vot incipient, prin ridicare din mână, le descoperă că 11 dintre ei îl consideră deja vinovat pe tânărul de 18 ani, acuzat că și-ar fi înjunghiat mortal tatăl. Un singur jurat, cel cu numărul 8, interpretat magistral de Henry Fonda, nu pare deplin convins de vinovăția puștiului. Asta, desigur, spre disperarea celorlalți, pentru că decizia juraților trebuie să fie unanimă.
Spectatorul nu știe din start toate datele cazului. N-a avut acces nici la pledoaria acuzării, nici la aceea a avocatului din oficiu al apărării. Tot ce vede el sunt jurații (fără nume) care, închiși într-o cameră pe parcursul întregului film, au obligația de a ajunge la o decizie privind vinovăția sau nevinovăția acuzatului. Din start însă, se disting diverse categorii și tipologii — unii sunt mai vocali, alți mai timizi; unii sunt foarte siguri de claritatea probelor și de vinovăția acuzatului, în timp ce alții oscilează în privința verdictului. Treptat, atmosfera se încinge și la propriu, și la figurat, canicula, la fel ca în „Căldură mare” de I. L. Caragiale, contribuind la creșterea stării de nervi și a tensiunilor dintre jurați.
„Numărul 8” reușește treptat, arătând anumite neclarități, inexactități și fracturi de logică, să strecoare îndoiala cu privire la vinovăția celui judecat, făcând ca, unul câte unul, ceilalți jurați să își piardă încrederea inițială în propriul verdict. Interesant este faptul că, pe parcursul dezbaterilor, „Numărul 8” își păstrează calmul, reducând numărul furioșilor din titlu la doar 11. Pe nesimțite, construind doar prin dialog, mimică, gestică și priviri, regizorul Sidney Lumet ne descoperă — înghesuit într-o singură cameră — un întreg univers de presupoziții, prejudecăți, judecăți de valoare, interese, resentimente și emoții puternice, dintre cele mai diverse.
Pe măsură ce confruntările se intensifică, ies la lumină nu doar detaliile cazului în sine, ci și detalii despre viața personală a juraților, detalii care explică atitudinea și poziția acestora în privința acuzatului. Judecata, care ar fi trebuit să se bazeze pe cercetări serioase și evaluări cât mai obiective, se dovedește deformată de realități care n-au nimic de-a face cu cazul în sine.
Într-una dintre secvențele excepționale ale filmului, unul dintre jurați (interpretat de Ed Begley) dă curs unui monolog care trădează o întreagă sumă de prejudecăți, încât, rând pe rând, fiecare dintre ceilalți jurați, chiar și cei care cred încă în vinovăția acuzatului, se ridică de la masă și îi întorc spatele, până când, într-un final, acesta își dă seama că a devenit la rândul lui... acuzat.
Ideea necesității reluării argumentelor, rediscutării cazului, reanalizării probelor reapare de mai multe ori în film, fiind marcată de fiecare dată de reacții vehemente. „Ce să mai discutăm atâta?” întreabă unii. „Nu putem trimite un om la moarte fără să fim siguri de vinovăția lui”, răspund alții.
Surprinzător, poate, este faptul că, până la final, nu aflăm dacă tânărul era vinovat sau nu. Povestea este de fapt despre deliberarea juraților pe baza probelor și mărturiilor prezentate, despre evaluarea corectă și completă a acestora și, în ultimă instanță, despre asumarea reală a unor roluri conferite de societatea care se bazează pe sistemul de justiție. Într-o lume în care, cel puțin în anumite țări, decizia de viață și de moarte asupra unei ființe umane este lăsată în mâinile unui grup restrâns de indivizi, ideal ar fi ca sistemul să asigure o evaluare responsabilă a cazului. În schimb, 12 Angry Men ne arată încă din start un jurat care votează, fără să se gândească prea mult, în favoarea trimiterii unui om pe scaunul electric, și asta doar pentru că el, juratul, are bilete la meci și nu poate „să stea prea mult” la tribunal.
Lumet atrage atenția asupra mentalității de turmă, a presiunii de grup, sugerând că, uneori, acestea ar putea sta la baza unor nedreptăți ireparabile. Devine limpede că, în timp ce unii dintre jurați sunt convinși de vinovăția acuzatului, alții nici măcar nu au fost atenți la proces, neavând o opinie clară și fermă cu privire la cauza judecată — aceștia votează, în primă fază, pentru verdictul „Vinovat”, la fel ca toată lumea, dar mai apoi, puși în fața întrebărilor și observațiilor ridicate de „Numărul 8”, încep să dea semne de nesiguranță, apoi să-și schimbe verdictul. Povestea ne sugerează astfel că, în momentul în care un om privește sincer în sine și analizează situația așa cum trebuie, găsește resurse interne suficiente pentru a decide corect.
În același timp, personajul lui Fonda subliniază importanța în societate a oamenilor de bine, responsabili și echilibrați, cu gândire critică, oameni care, chiar și atunci când sunt într-o minoritate de 12 la 1, nu se lasă purtați de val, nici doborâți de presiunea grupului, fiind gata să depună toate eforturile necesare pentru a înclina balanța în favoarea dreptății. „Numărul 8” nu pornește de la premisa nevinovăției acuzatului, ci de la nevoia de a discuta cazul de-adevăratelea, de a examina probele și mărturiile cât mai obiectiv, de a privi cazul și din perspectiva acuzatului — un tânăr supus de-a lungul puținilor săi ani la numeroase violențe fizice.
La baza scenariului s-a aflat o piesă de teatru TV, scrisă de Reginald Rose, iar lucrul acesta se simte cel mai bine spre final, când situația se răstoarnă — de data asta, sunt tot 12 la 1, dar invers decât la început. În ce privește distribuția, exceptându-l pe Henry Fonda, e puțin probabil ca publicului român să îi sune cunoscut vreunul dintre numele interpreților celorlalți jurați. În ciuda acestui fapt, prestațiile lor sunt remarcabile, fiecare reușind, în puținul timp avut la dispoziție, să-și creioneze bine personajul.
Poate că, mai ales din perspectiva finalului, 12 Angry Men nu este ceea ce se numește un „film realist”, însă nici nu trebuie să fie așa ceva pentru a-și împlini rostul, și anume de a pune publicul pe gânduri. În ultima secvență, îi vedem pe jurați ieșind pe treptele tribunalului și împrăștiindu-se care încotro, fără ca măcar să-și fi știut numele unii altora. La urma urmei, protagonistul principal n-a fost niciunul dintre ei, ci Justiția însăși.
12 Angry Men este un film relevant încă, dacă e să ne gândim la circumstanțele actuale, la imigranții care se revarsă peste Europa și la prejudecățile cu care sunt întâmpinați aceștia, în baza unor evaluări simpliste, superficiale, bazate pe „probe” și „mărturii” de genul breaking news, evaluări făcute cu gândul la „meci”. Păcatul de neiertat al istoriei este că, în ciuda lecțiilor usturătoare, continuă să se repete.
