Ți-ar plăcea să citești o carte scrisă de cineva care a fost în iad și s-a întors de acolo cu secrete prețioase despre sensul vieții? Omul în căutarea sensului vieții (mie parcă îmi place mai mult titlul original al cărții, Omul în căutarea sensului), de Viktor Frankl, este o astfel de carte.

Viktor Frankl a ales să meargă la Auschwitz. Ar fi putut să scape, dar n-a făcut-o. A făcut o alegere de viață care aparent l-a condamnat la moarte: să rămână lângă părinții lui bătrâni care nu puteau părăsi Viena, în loc să fugă de iminenta invazie nazistă, salvându-și astfel viața și perspectiva de a avea o carieră strălucită în psihologie. Din proximitatea cuptoarelor diavolești de la Auschwitz, deasupra cărora existența lui a atârnat în fiecare secundă, timp de ani de zile, agățată de un fir de păr, Frankl s-a întors în lume cu o experiență de o puritate și putere nelumești, ca aurul scos din foc. Nu te lăsa înșelat de numărul mic de pagini. Cărțulia despre care scriu, și pe care sper să o ții curând în mână sau să ți-o descarci de pe Internet, este plină, de la prima până la ultima literă, de o frumusețe și înțelepciune infinite.

Faptul că Viktor Frankl nu este atât de cunoscut ca Sigmund Freud este una dintre ciudățeniile inexplicabile ale epocii noastre. De ce spun asta? Pentru că Viktor Frankl propune o imagine despre natura omului, deci implicit despre problemele omului și despre leacurile acestor probleme, radical opusă celei propuse de Freud. Cele două viziuni despre om se exclud reciproc: nu pot fi amândouă adevărate în același timp. Îmi dau seama că, scriind aceste rânduri, cad într-o ispită pe care Frankl însuși a învins-o, și anume ispita de a polemiza cu Freud. Citindu-i cartea, am avut nu de puține ori senzația că Frankl se abține să-l pomenească pe Freud, să facă trimiteri la neajunsurile psihanalizei, subliniind astfel avantajele propriei teorii. Văd în asta încă o dovadă a caracterului excepțional al acestui om remarcabil. Dar eu nu mă pot abține. Nu când văd cum Freud plutește ca un zeu asupra lumii contemporane, suflând asupra ei anti-evanghelia lui otrăvită și nihilistă.

Pentru Freud, omul nu este decât un animal bolnav, un automat ale cărui acțiuni sunt predeterminate de interacțiunea (complexă, ce-i drept) dintre instinctele biologice care animă carnea. Între acestea, principiul plăcerii este pentru Freud cel mai important. Caricaturizând un pic concepția lui Freud, dar nu prea mult, s-ar putea spune că pentru el oamenii sunt un fel de zombie care aleargă orbește după satisfacerea plăcerilor. E adevărat că lumea noastră semănă din ce în ce mai mult cu această imagine, dar bănuiala mea este că tocmai Freud a contribuit la împingerea istoriei în această direcție. Nu trebuie să mă credeți pe mine pe cuvânt, căutați și veți descoperi că Freud este unul dintre oamenii care au influențat cultura recentă într-un mod dramatic. Universul simbolic în care trăiește omul modern e plin de idei freudiene, ale căror legături directe cu părintele lor s-au șters cu vremea. Freud a devenit cu atât mai puternic cu cât a devenit mai invizibil.  Așadar, omul este un robot care se iluzionează că e liber, că existența lui are valoare și că există o dimensiune a realității cu totul superioară celei naturale, o lume eternă care o irigă pe a noastră cu rezervele ei infinite de frumusețe și sens. Asta conform lui Freud, care a reușit să facă din această idee înțelepciunea oficială a lumii noastre. Cu privire la Dumnezeu, Freud a reușit să strecoare în gândul umanității gândul teribil de subversiv că El nu este nimic altceva decât o nevroză cosmică datând din copilăria omenirii. Cu alte cuvinte, că Dumnezeu există doar pentru că oamenii L-au inventat, din moment ce aveau așa de mare nevoie de salvare. De la Freud încoace, este aproape imposibil să te gândești la Dumnezeu fără să-ți treacă prin cap gândul că Dumnezeu nu e tocmai asta, adică un mod de a ne păcăli singuri că totuși „este bine în lume” și că speranțele noastre de a trăi veșnic într-o stare de fericire supremă, extatică, nu sunt decât vise al căror înțeles adevărat ni-l poate arăta doar psihanaliza.

Sper că toate astea vor explica, dacă nu scuza, căderea mea în ispita de a scrie despre Freud în loc să scriu despre Frankl. Nu vreau să dau impresia că Frankl ar fi un necunoscut. Din contră. Moștenirea lui, logoterapia, este recunoscută drept a treia școală vieneză, prima fiind a lui Freud și a doua a lui Adler, iar prestigiul ei mondial este în creștere. Totuși, în ciuda lui Frankl, monopolul freudian asupra minții occidentale rămâne nezdruncinat. De ce? De ce, când Viktor Frankl a demonstrat, mai temeinic și mai științific decît Freud, că omul este o ființă liberă, capabilă să se ridice deasupra tuturor determinărilor de ordin intern (instinctul de autoconservare însuși, cel mai elementar dintre toate instinctele) și extern (Auschwitz)? De ce, când Frankl a argumentat convingător, cu exemple purificate de orice falsificare ideologică, cum numai în căldura arzătoare a cuptoarelor iadului nazist puteau fi găsite, că omul este animat în primul rând, nu de principiul plăcerii, ci de căutarea sensului? De ce, cînd Frankl a vorbit atât de mult despre Creator nu ca despre o iluzie, ci ca despre cel mai adevărat dintre toate adevărurile?

Poate pentru că toate astea nu se potrivesc cu chipul lumii acesteia, care nu are ochi să vadă, nici urechi să audă decât ceea ce este material. Dar ceea ce reprezintă esența omului nu este deloc de natură materială, ci de natură spirituală. De exemplu, dragostea; de exemplu, sensul. Cineva care pune sensul în centrul explicației lui cu privire la ce este omul, declară în mod implicit război înțelepciunii oficiale actuale a lumii. După părerea mea, astfel se explică de ce edificiul  monstruos și fără suflet al lui Freud n-a fost topit de lumina veșnică a înțelepciunii lui Frankl. Și depinde de fiecare dintre noi să răspândim lumina. Depinde de tine, să pui mâna pe carte, să o citești o dată, de două ori, de câte ori e nevoie, până căldura din ea va începe să emane din tine ca dintr-un soare care topește negura demonică din jurul tău. Demonică pentru că în ea oamenii rătăcesc ca niște obiecte fără rost.

Dar oamenii nu sunt obiecte și nu sunt fără rost! Oamenii sunt ființe neprețuite, fiecare dintre noi unic și de neînlocuit, fiecare cu un sens și un scop în ordinea creației, fiecare cu un potențial care este doar al lui, doar al meu, doar al tău, și cu responsabilități unice care decurg din acest potențial, cu alte cuvinte, cu un sens care este doar al meu, doar al tău, care mă cheamă să fiu, să mă ridic la înălțimea lui, adică la înălțimea infinită a eternității.

Despre asta este cartea lui Viktor Frankl. Eu sunt foarte fericit că am citit-o (doar de două ori până acum). Ar fi păcat să rămână necitită tocmai de tine.

Articol scris de: Cătălin Ionete