Am găsit gândurile următoare, despre cărți și citit, în Autobiografia mea intelectuală de Victor Hugo, un volum apărut în colecția „Autobiografia” la Editura Herald. Sunt convins că gândurile lui Hugo vă vor plăcea și, eventual, vă vor determina să cumpărați cartea lui și, chiar mai mult, să faceți din citit un gust personal, un obicei zilnic, o aventură de-o viață.

„Sunteți la țară, plouă, trebuie să vă omorâți timpul cumva. Luați o carte, prima carte aflată la îndemână, începeți să o citiți ca și cum ați citi ziarul oficial al prefecturii sau afișele de la prefectură, gândindu-vă la altceva, distrat, puțin plictisit. Imediat vă simțiți învăluit, gândirea pare că nu vă mai aparține, neatenția vi s-a risipit, un fel de absorbire, aproape o înrobire, îi succede, nu mai puteți să vă ridicați și să plecați. Cineva vă reține. Cine anume? Acea carte.

O carte este cineva. Să nu vă încredeți în ea.

O carte este un angrenaj. Fiți atenți la acele rânduri negre pe hârtie albă; sunt niște forțe; ele se combină, se compun, se descompun, intră unul în altul, se rotesc unul în jurul altuia, se încurcă, se descurcă, se îmbină, lucrează. Astfel de rânduri mușcă, astfel de rânduri strâng și apasă, astfel de rânduri antrenează, astfel de rânduri subjugă. Ideile sunt o rotiță dintr-un angrenaj. Vă veți simți atrași de carte. Nu vă va lăsa în pace decât după ce va fi dat un sens minții voastre. Uneori, cititorii părăsesc cartea cu totul transformați. Homer și Biblia săvârșesc astfel de miracole. Cele mai mândre spirite, și cele mai fine, și cele mai delicate, și cele mai simple, și cele mai mărețe se supun acestei vrăji. (…)

Dintre toate, marile cărți sunt irezistibile. (…)

A deschide o carte frumoasă, a-ți plăcea, a te cufunda în ea, a te pierde în ea, a crede în ea, ce sărbătoare! (…)

Fulgerul imensității, ceva care strălucește și care, dintr-odată, este supraomenesc: iată geniul. Fâlfâiri supreme de aripi. Țineți cartea în mână, o aveți sub ochi. Brusc, pare că pagina se rupe de sus în jos, precum catapeteasma templului. Prin acea ruptură se zărește infinitul. O strofă este de ajuns, un vers este suficient, un cuvânt ajunge. Piscul este atins. Totul este spus. Citiți despre Ugolino, despre Francesca în vâltoare, Ahile insultându-l pe Agamemnon, Prometeu înlănțuit, Cei șapte împotriva Tebei, Hamlet în cimitir, Iov pe grămada de gunoi. Închideți cartea. Meditați. Ați văzut stelele.

(Victor Hugo, Autobiografia mea intelectuală, București, Editura Herald, 2017, pp. 149-152)