Cărțile nu înseamnă nimic fără cititori, cum nici Pământul n-ar însemna ceva fără oamenii care îl locuiesc, îl sapă, îl exploatează, îl străbat de la un capăt la altul și înapoi, îl cuceresc, îl calcă în picioare, îl apără, îl disprețuiesc sau îl iubesc. Rostul cărții se naște în interacțiunea acesteia cu omul — cititor și cititoare.

Fără cititor, cartea n-ar fi mai mult decât un asteroid plutind într-o singurătate infinită, eternă. Dar nu, cartea nu s-a născut din nimic și nici nu străbate haotic galaxiile (a se citi „librăriile”). Ea vine de undeva și se îndreaptă spre o țintă mai mult sau mai puțin precisă. Cartea are un autor în mintea căruia a apărut mai întâi ca idee, concretizându-se apoi ca plan, proiect, sudoare, scriere și rescriere, cerșit la ușa editorului etc. Autorul a scris-o pentru a fi descoperită, explorată, muncită prin lectură și interpretare, locuită de-a dreptul de către cititori după chipul și asemănarea lui, dar nu identici cu el. A scris-o pentru a fi culeasă și gustată sau mâncată de-a dreptul.

Cartea se naște dintr-o nevoie a autorului de interacțiune, nu doar cu sine însuși, nu doar cu propriile gânduri, ci și cu alții, cu frământările și întrebările lor. Ea devine un loc de întâlnire, de interogare, de dezbatere și, treptat, de înțelegere. Uneori, cartea poate fi chiar și un loc de odihnă, un repaus. Te așezi în paginile ei la fel cum un copil își așază capul în poala mamei sau cum un îndrăgostit își găsește loc de popas pe umărul iubitei.

Cartea este o ofertă, o propunere care poate fi refuzată. Nu există nimic pe lumea asta care să te silească să te arunci în paginile unei cărți, iar dacă lectura ar putea totuși să fie impusă, nimeni nu-ți poate sili mintea să cedeze înaintea celor citite.

Lectura este un fel de „riști și câștigi”. Vei pierde cu siguranță de multe ori, dar, în același timp, asumarea acestui risc este și singura cale de a „trage” cartea câștigătoare.

De ce se aruncă cititorul într-o carte? Pentru că îl frământă o dorință — el vrea să iasă din sine, să depășească niște limite, să înțeleagă dacă, dincolo de simplul fapt al existenței, există un mod ideal de a exista, există un motiv pentru a exista. Cartea (aceea bună, adevărată, care merită) rupe ceva din noi și, în același timp, lasă ceva în noi. Dacă o carte te lasă în indiferență, citirea ei a fost o crimă (comisă de autor) sau o sinucidere (comisă de cititor) — autorul a omorât (sau cititorul a sinucis) câteva ore sau zile din viață, un timp irecuperabil. Nicio secundă nu se mai întoarce vreodată.

Puținătatea timpului de care dispunem ne obligă să împărțim cărțile în: cărți care trebuie împușcate și cărți care trebuie salvate.

Astăzi, cartea moare din pricina unui exces — excesul de carte. Se scrie mult. Prea mult. Se scrie despre orice și oricât și de către oricine. Se scrie chiar și despre nimic. Iar în mijlocul acestui exces de carte, cititorii ajung să trăiască o nouă formă de însingurare. Ei nu mai citesc aceleași cărți, nu mai cunosc aceeași autori. Poate că nici nu mai citesc de fapt cărți, ci altceva deghizat în cărți. Diavolul poate lua chip de înger și, tot așa, Zădărnicia poate lua chipul unei cărți. Citind o carte cu șapte „ponturi” despre cum să crești viermi de mătase sau una cu rețete de ciorbe de găină, mai poți spune oare că ai în mână o carte? În acest exces de cărți, cititorii nu mai au prilejul de a se întâlni, de a căuta și de a înțelege împreună, de a discuta pur și simplu — „Ce-ai mai citit în ultima vreme?”.

În Fahrenheit 451, Ray Bradbury imagina o lume în care lectura era un păcat, în care lectura era interzisă prin lege, în care crima de a citi îți aducea condamnarea. Astăzi, lucrurile par pe dos — ți se oferă atât de multă carte încât să te epuizeze. Suficient de multă încât să ne epuizeze pe toți, generații întregi. Cartea e non-stop. Cartea nu mai e un produs brainmade, ci un produs pe bandă rulantă. Citim fără răgaz. Citim fără direcție. E bine așa?

(Răgaz. Timp. Digestie. Înțeles. Rost.)

Cartea moare sub propria greutate, de obezitate morbidă, sufocată de prea multă pagină, de prea multe cuvinte. Ca s-o salvăm, trebuie să recuperăm cartea esențială, să scoatem deasupra cartea mare, să căutăm cartea vie, să ne întoarcem la cartea-reper.

Altfel spus, dacă vrem să-i mai dăm cărții șansa unui rost în viața noastră, trebuie să lăsăm cărțile (pe cele multe și mărunte, deshidratate, terne) să moară. Trebuie să aruncăm balastul nenecesar și să găsim cărțile care înseamnă viață. La modul ideal, actul lecturii începe cu o selecție. Viața este prea scurtă ca să o risipești în cărți ieftine.

Și cărțile se-mpușcă, nu-i așa?

(Ori le-am împușcat deja pe cele bune?)