Oameni care au schimbat faţa lumii: Socrate, Buddha, Confucius şi Hristos

Din fericire, istoria umanităţii nu este populată numai de prădători şi fiare diforme cu chip uman, de fiinţe ce au răspândit în jurul lor răul în stare pură, de criminali purtători de diademă ce au distrus popoare şi au transformat viaţa pe pământul acesta, pierdut în vastitatea cosmică, într-un adevărat spectacol frenetic al cruzimii. În pofida tuturor grozăviilor, ororilor și tiranilor umanităţii şi-au făcut apariţia câţiva bărbaţi iluştri, care au încercat să amelioreze coşmarul de mizerie şi putregai şi să scoată din adâncul omului binele şi frumosul, pacea şi iubirea, adevărul şi virtutea, spre a-l ridica din mlaştina decăderii şi a-l ajuta să redescopere sensul adevărat al existenţei.

Dintre toate personalităţile lumii ce şi-au făcut apariţia de-a lungul întregii istorii planetare, patru bărbaţi au marcat într-un mod iremediabil şi incomparabil conştiinţa umanităţii: Socrate, Buddha, Confucius şi Iisus Hristos. Deşi ar fi putut exista şi alte figuri emblematice care să ocupe cu uşurinţă un loc important în procesul devenirii istorice – Avraam, Moise, Ilie, Isaia, Ieremia, Lao Zi, Pitagora sau chiar Zarathustra şi Mohamed – totuşi, Karl Jaspers, autorul cărţii Oamenii de însemnătate crucială, consideră că niciunul dintre aceştia, precum şi atâţia alţii, n-au atins amploarea şi durata influenţei istorice exercitate de cei patru. Singurul care din punct de vedere istoric a avut o influenţă comparabilă cu a lor ca extindere, Mohamed, nu poate fi comparat cu aceştia în ce priveşte profunzimea fiinţei.

Privitor la Socrate, acest corifeu misterios al gândirii, deţinem o viziune detaliată a filosofiei sale, păstrată până la noi prin intermediul preţioaselor dialoguri consemnate în scris de Platon, marele său urmaş.

Socrate nu urmăreşte, prin toată activitatea lui, decât un singur lucru: cunoaşterea. El nu întemeiază un partid, nu face propagandă, nu îndeamnă la revolte sociale, nu întemeiază o şcoală ca instituţie, nu propune nici un program de reforme politice, nici un sistem de cunoaştere. Nu se adresează niciunui public, nici adunării poporului: „Întotdeauna nu mă adresez decât omului în parte”. Falsitatea stării actuale de lucruri, indiferent dacă e vorba de o constituţie democratică, aristocratică sau tiranică, nu poate fi înlăturată prin mari acţiuni de natură politică. Premisa oricărei ameliorări sociale constă în educarea individului în aşa fel încât el să se autoeduce, în trezirea la realitate a substanţei încă ascunse a omului – şi anume pe calea cunoaşterii care, totodată, e şi făptuire lăuntrică, a ştiinţei care, totodată, e şi virtute. „Cine ajunge să fie un om adevărat, ajunge totodată şi un cetăţean adevărat” (p. 10).

Încrezător în ajutorul Divinităţii, Socrate rămâne un pururi căutător al adevărului. Iubitor al legilor cetăţii, ataşat de valorile polis-ului atenian, fiind osândit la moarte sau exil prin legile democraţiei, el alege moartea fără revoltă sau înverşunare. Când propriul polis îl nimiceşte, el se comportă după principiul: ,,mai bine să înduri, decât să comiţi o nedreptate.”

Despre Buddha am scris şi cu altă ocazie, într-un articol anterior... Esenţa atitudinii filosofice a budismului este aceasta: oamenii, ca, de altfel, tot ce-i viu, se află într-o stare de orbire, de neştiinţă, sunt înşelaţi de lucrurile de care se agaţă, de ceea ce nu este niciodată, ci se află mereu într-un du-te-vino absolut vremelnic, în neîncetată devenire. De aceea nici nu există decât o singură eliberare: „suprimarea neştiinţei prin cunoaştere.” Nu în detalii, nu pe ici-colo trebuie cunoaşterea să schimbe ceva. Numai starea fundamentală a contemplaţiei însăşi, cu perspectivă asupra întregului, poate să producă, odată cu transformarea ei, şi mântuirea.

„Mântuirea aceasta constă în eliberarea omului de felul său de a se agăţa de lucruri, în desprinderea sa de tot ceea ce îşi doreşte în deşert, spre a putea astfel dobândi înţelegerea asupra stării, a originii şi a anihilării acestei întregi fiinţări în lume. Neştiinţa în sine, orbirea, înlănţuirea în vremelnicie, cramponarea de aceasta reprezintă originea, iar cunoaşterea desăvârşită – anihilarea acestei fiinţări în lume” (p. 57).

Doctrina lui Confucius viza salvarea omului pe calea cunoaşterii Antichităţii. Transpunând din tradiţia clasică marile idei fundamentale, Confucius realizează o adevărată sinteză, o nouă filosofie care se afirmă pe sine într-un raport perfect de identitate cu gândirea străveche. Supunerea în faţa vechiului îl împiedică pe om să fie arogant şi să ridice din propria-i nimicnicie o ,,teribilă pretenţie”. Adevărata cunoaştere care îl poate schimba pe om este cea care se orientează în funcţie de originile şi izvoarele tradiţionale ale gândirii, se revendică de la ea şi se lasă fecundată de valorile perene ale umanităţii. „Gândirea proprie, născută exclusiv din nimicul inteligenţei, e zadarnică” (p. 89).

Partea cea mai pasionantă a cărţii lui Karl Jaspers este capitolul dedicat învăţăturii lui Iisus Hristos. În puţine cărţi de teologie pe care le-am parcurs am putut întâlni pagini de o asemenea vigoare, pasiune, densitate şi frumuseţe despre personalitatea lui Hristos şi despre învăţătura Lui.

Volumul Oamenii de însemnătate crucială, semnat de Karl Jaspers, a apărut în anul 1995 la Editura Paideia, în Colecţia cărţilor de seamă, fiind tradus din limba germană de Alexandru Al. Şahighian.

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii