„Există un spectacol mai mare decât întinsul mării: cerul. Există și un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc.”[1] Întâlnire cu necunoscut este o adevărată provocare pentru noi toți, întrucât autorul nu doar că ne dezvăluie frânturi din sufletul său, dar ne provoacă să facem și noi același lucru.

Discipol al filosofului Constantin Noica, Gabriel Liiceanu s-a născut la 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea, fiind un căutător în „labirintul etern” al vieții în care ne cufundăm cu toții. „Cine sunt eu?” este întrebarea al cărei răspuns scriitorul îl căuta printre paginile încă nescrise ale cărții Întâlnire cu un necunoscut, publicată în anul 2010 de Editura Humanitas.

În paginile sale de jurnal, Gabriel Liiceanu, în ipostază de persoană publică, se întâlnește cu sinele său necunoscut de către el însuși. „A vorbi despre tine este un mod de a-l stârni pe celălalt să se gândească la el și să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n-ar fi descoperit poate niciodată.”, spunea autorul. Astfel, suntem provocați să cercetăm, la rândul nostru, incomunicabilul din noi, să încercăm să privim în adâncul ființei noastre, să stăm față în față cu temerile, încercările și gândurile cele mai ascunse. Suntem provocați să stăm față-n față cu necunoscutul din noi.

„A privi în adâncimile ființei tale – nu există nimic mai înspăimântător decât acest fel de cercetare. Ochiul spiritului nu poate găsi nicăieri mai multă strălucire și mai multă beznă decât în om; nu se poate opri asupra niciunui alt lucru mai de temut, mai complicat, mai misterios și mai fără margini.”[2]

Da, a privi în adâncul ființei noastre este, probabil, cea mai mare dovadă de curaj. Oamenii fug în general de această realitate. Fug de ei înșiși. Oscar Wilde spunea că „și cel mai curajos dintre toți oamenii de astăzi este înspăimântat de el însuși.”

Gabriel Liiceanu este unul dintre oamenii curajoși ai timpurilor noastre. De ce spun asta? Fiindcă a ales să se trădeze pe el însuși. A ales să se pună la dispoziția cititorului printr-un jurnal și să-i dea voie să pătrundă în taina sufletului său.  Însă îmi pun întrebarea: de ce ai alege să te vulnerabilizezi în acest fel? Răspunsul ni-l oferă el însuși: „S-ar putea ca, vorbindu-le celorlalți despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor.” „Exprimându-mă pe mine însumi, vorbesc până la urmă, dacă nu în numele tuturor, măcar în numele mai multora. Suntem până la urmă tot atât de asemănători pe cât de diferiți.” „Când scrii un jurnal, îi faci pe ceilalți să descopere nu ceea ce e comun în noi toți și se află la vedere (comunul banal), ci comunul nevăzut din noi.”

 Întâlnire cu un necunoscut este o carte care te va face să spui, și nu de puține ori, „exact așa simțeam și eu, dar până acum nu mi-am dat seama!”. Este o carte care te va face să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, să-ți pui „de ce-uri” și să-ți privești sinele într-un mod obiectiv. Este o carte care te va face să înțelegi un adevăr fundamental, și anume că „abia drumul înapoi ne duce înainte.” (Martin Heidegger)

[1] Victor Hugo, Mizerabilii, Editura pentru toți, 1962, vol. I, pg. 304

[2] Victor Hugo, Mizerabilii, Editura pentru toți, 1962, vol. I, pg. 303, 304