Arthur Schopenhauer este cel care a făcut un titlu de glorie din revolta împotriva idealismului hegelian, a teologiilor tradiţionale și a filosofiilor pozitiviste, fiind într-un continuu efort de raţionalizare şi demistificare, în prelungirea mişcărilor iluministe, prin critică nemiloasă şi satiră agresivă împotriva „filosofaştrilor”, a gânditorilor oficiali ai Germaniei, a profesorilor adulaţi şi sărbătoriţi în cele mai importante universităţi, în timp ce el, Schopenhauer, a trăit marginalizat, ignorat, într-o solitudine apăsătoare, decenii la rând, revendicându-şi postura gânditorului iconoclast, rebel şi nonconformist.
Schopenhauer detesta cu pasiune orice tendinţă de a explica originea lumii prin abstracţiuni binecunoscute ca „suprasensibilul”, „divinitatea”, „infinitul”, „primul principiu” sau celebra „Idee” concepută de Hegel, pe care el o numea cu nemiloasă maliţiozitate ,,Hideea!”.
Exploziile sale colerice vizau atât apologia pe care Hegel o făcea statului, cât şi omagiile lui Schelling închinate puterii constituite a Prusiei. Schopenhauer nu credea în ideea de stat, pe care îl considera un rău necesar, un instrument arbitrar în mâna unor oameni imprevizibili, într-o lume dominată de violenţă, brutalitate şi inegalitate socială. Utilitatea statului rezidă în aceea că protejează drepturile fundamentale ale omului, iar în lipsa acestei prerogative, acesta ar deveni inutil.
Un alt aspect prohibit categoric de Schopenhauer era acela al optimismului filosofic, consolidat de către Leibniz în celebrele sale Eseuri de Teodicee (Ed. Polirom, 1997) asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a originii răului, lucrare publicată la Amsterdam în 1710, unde s-a enunţat binecunoscuta frază care va stârni atâtea valuri de proteste şi indignare în rândul tuturor deznădăjduiţilor: „Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile”. Convingerea lui Leibniz era că răul este aproape nimic în comparaţie cu binele pe care îl conţine universul întreg, răul nefiind decât absenţa binelui; totuşi, când este încadrat într-un ansamblu universal, răul contribuie la echilibrarea şi desăvârşirea întregului, propria sa imperfecţiune căpătând un sens pozitiv. Toate aceste implicaţii optimiste pentru destinul lumii, convingerea că, graţie lor, mizeriile şi suferinţele omenirii ar ajunge în cele din urmă la un deznodământ armonios, sunt dezminţite de Schopenhauer cu multă hotărâre. Pentru el, principiul primordial al existenţei umane, precum şi al devenirii şi cauzalităţii întregului univers, este voinţa.
În privinţa esteticii schopenhaueriene se poate spune că arta deţine un loc privilegiat: în cel dintâi volum al operei sale capitale – Lumea ca voinţă şi reprezentare – a treia din cele patru secţiuni principale îi este dedicată în mod exclusiv. Se afirmă îndeobşte că ruptura dintre lumea fenomenală – mundus phaenomenon – şi lumea ideală – mundus noumenon – este cheia de boltă pentru înţelegerea esteticii sale. Instrumentul de cunoaştere a lumii fenomenale este ştiinţa, respectiv raţiunea. Prin raţionalitate discursivă, concepte sau noţiuni ştiinţifice se poate ajunge la înţelegerea raporturilor cauzale dintre lucruri, regăsite în lumea spaţio-temporală. Acestui instrumentar, universul lumii în sine – realitatea numenală, îi este inaccesibilă.
Aşadar, căile de acces către acest univers intangibil al lumii numenale se rezumau, în opinia lui Schopenhauer, la una singură: arta ca organ privilegiat de pătrundere a spiritului uman spre realitatea superioară a lumii în sine. Cunoaşterea raţională, în sistemul schopenhauerian, devenea inferioară comparativ cu cea estetică, echivalată cu intuiţia. Ridicarea artei la înălţimea cunoaşterii supraraţionale în cadrul facultăţilor spirituale aminteşte de poziţia similară a artei, conferită ei de Schelling – unul dintre „filosofaştrii” cei mai detestaţi de Schopenhauer –, respectiv cea de organ privilegiat de cunoaştere a Absolutului. În Lumea ca voinţă şi reprezentare, arta se smulge de sub auspiciile cauzalităţii în timp şi spaţiu, acestea nemaiavând nicio valabilitate.
Teoria geniului lansată de Schopenhauer este un alt exemplu al sciziunii dintre lumea fenomenală şi lumea numenală: „(...) este necesară fantezia, care să întregească imaginile semnificative luate din viaţă, să le ordoneze, să le dea contur, să le fixeze în memoria noastră şi să le reproducă la nevoie, conform scopurilor ce şi le propune cunoaşterea adâncită a lucrurilor şi respectând semnificaţiile operei, care are menirea să ne comunice o asemenea cunoaştere. Aşa se şi explică valoarea deosebită pe care o are fantezia, înţeleasă ca instrument indispensabil al geniului. Căci, numai datorită fanteziei, geniul e în stare, ţinând seama de exigenţele artei plastice, ale poeziei sau gândirii filosofice, să-şi reîmprospăteze mereu în minte fiecare obiect sau fenomen şi în felul acesta să-şi soarbă necontenit seva din izvorul primordial al oricărei cunoaşteri, izvor care e intuiţia. (...) Căci, cine n-are fantezie nu cunoaşte lucrurile decât pe cale intuitiv senzorială, palpabilă, şi, până când să le perceapă în acest mod, el nu face altceva decât îşi nutreşte mintea cu concepte şi abstracţiuni care, la drept vorbind, constituie coaja şi învelişul lucrurilor, iar nu sâmburele cunoaşterii adevărate” (pp. 102, 103).
În volumul Studii de estetică se regăsesc ample expuneri cu privire la esenţa intimă a artei, instinctul şi impulsul artistic, estetica arhitecturii, estetica poeziei, despre ridicol, despre geniu, despre nebunie ş.a.m.d. Volumul este cuprinzător, iar gândirea şi scriitura schopenhaueriană sunt savuroase şi enciclopedice, astfel încât cei neiniţiaţi în filosofia esteticii să poată beneficia de o introducere uşoară, plăcută şi competentă în universul vast al artei, alături de unul dintre cei mai mari gânditori ai lumii.
Volumul lui Arthur Schopenhauer – Studii de estetică – este apărut la Editura Ştiinţifică în anul 1974, cu un studiu introductiv de N. Tertulian, fiind tradus de G. Tănăsescu.
