Despre filmul I, Daniel Blake (Eu, Daniel Blake) trebuie spus în primul rând că a fost laureat cu prestigiosul Palme d’Or la ediția din 2016 a Festivalului de Film de la Cannes. În al doilea rând, aș spune că este un film deosebit de actual, tema principală fiind lupta individului cu birocrația și sistemul.
Daniel Blake, în vârstă de 59 de ani, este un văduv care, recent, a suferit un atac de cord, medicii recomandându-i să nu mai muncească. Problema este că, după cum sugerează chiar dialogul suprapus genericului de început al filmului, sistemul nu este dispus să-i acorde cetățeanului Daniel Blake ajutorul necesar, pe care, se presupune, ar trebui să aibă dreptul să-l primească dată fiind starea lui de sănătate și faptul că a muncit destui ani. Dimpotrivă, sistemul bazat pe un perfid hățiș birocratic este construit astfel încât fiecare pas să fie la fel de greu de făcut ca și în cazul în care cetățeanul ar trebui să pășească desculț prin smoală vâscoasă care îi ajunge până la genunchi.
Scenariul este simplu, iar direcția destul de clară. Aproape că-i poți anticipa finalul. Însă povestea merită văzută întâi de toate pentru lecția prețioasă de umanitate pe care ne-o oferă, deoarece, acolo unde sistemul scuipă, omul e capabil să sărute. În timp ce se zbate să-și obțină dreptul la viață, Daniel Blake o cunoaște pe Katie, o tânără cu doi copii, care se chinuiește la rândul ei să răzbată prin viață, sacrificând orice pentru binele copiilor ei, chiar și propria hrană de zi cu zi. Bătrânul Blake o înțelege pentru că și el se află într-o situație similară, iar între cei doi se leagă o prietenie strânsă, o relație în care fiecare îi va fi celuilalt de ajutor la un moment dat.
Sistemul, expus oprobiului public, ne este familiar: greoi, rece, indiferent, lipsit de omenie, deloc preocupat de binele individului pe care este gata să-l lase să moară de foame în stradă. Ceea ce își poate pierde individul în confruntarea inegală cu sistemul este stima de sine, conștiința propriei identități, iar scenaristul Paul Laverty și regizorul Ken Loach ne arată lucrul acesta prin traseul tinerei Katie, aceasta alunecând spre o condiție deloc onorabilă, spre disperarea mai vârstnicului ei amic.
Daniel Blake, interpretat de actorul de comedie Dave Johns, este portretizat ca un bărbat între două vârste, încăpățânat, impulsiv, generos, demn, incapabil să-și țină limba în frâu, puternic și fragil în același timp. Pe parcursul filmului, într-un mod subtil, Loach îi determină pe spectatori să se întrebe dacă nu cumva Daniel Blake este totuși un individ care se agață de un pretext firav ca să nu muncească – nu știm decât ceea ce spune personajul principal la început, și anume că are probleme grave cu inima și că medicii i-au recomandat să o lase mai moale cu munca, însă asta fără a vedea în film nici măcar un picior de medic.
Am putea spune că I, Daniel Blake este un veritabil manifest pentru respectarea ființei umane și a drepturilor sale, ceea ce nu este surprinzător în filmografia lui Loach. Este un deget îndreptat acuzator spre sistemul care a uitat că și ce trebuie să reprezinte. Filmul ne arată cealaltă față a Angliei, o Anglie care nu are de-a face cu obiectivele turistice renumite, nici cu luxosul centru financiar care este Londra, ci cu oamenii care trăiesc în sărăcie, murind de foame în totala indiferență a celor care ar trebui să-i protejeze. Cum s-ar zice, nu trebuie să călătorești în Africa pentru a mirosi sărăcia de aproape, deoarece orice țară-sistem își are propriii amărâți care dorm pe străzi, înveliți în frig.
Spuneam că acest film i-a adus lui Ken Loach al doilea Palme d’Or din cariera sa, primul fiind obținut pentru The Wind That Shakes the Barley (2006). Spectatorii români vor recunoaște sau își vor aminti, vizionând filmul I, Daniel Blake, cel puțin o situație în care s-au lovit de un „ghișeu” lipsit de bun-simț sau în care au fost nevoiți să aștepte minute în șir la telefon, doar pentru a se alege cu un răspuns-standard, de tipul „acesta e regulamentul”. Loach ne arată într-o manieră comico-dramatică dificultățile pe care le ridică, pentru foarte mulți oameni care nu s-au născut odată cu era digitală, un sistem birocratic care impune completarea a nenumărate formulare și CV-uri online, adică un sistem care caută progresul, dar nu și binele individului căruia ar trebui să-i servească.
Atmosfera filmului este mohorâtă. Și totuși există ceva anume în relațiile dintre personaje, ceva special care ne poate încuraja să fim mai implicați în viața cetății, mai păsători față de cel de lângă noi, mai atenți la cei care se scufundă la doi pași de noi.
