Evenimentul de o importanță fundamentală și decisivă pentru întreaga civilizație umană l-a constituit descoperirea scrierii alfabetizate. Scrisul este esența culturii; prin el se păstrează tezaurul gândirii marilor personalități ale istoriei, fiind transmis fiecărei generații în parte spre a răspândi lumina cunoașterii de la o epocă la alta, realizându-se un dialog atemporal, ce transcende barierele timpului și ale spațiului. Prin scris, autorul trăiește dincolo de limitele inerente ființei, iar gândurile sale se eternizează, prinzând viață ori de câte ori paginile cărții sunt deschise.

În Grecia, alfabetul s-a dezvoltat în secolele al VI-lea și al V-lea î.Hr., fiind o noutate comparativ cu sistemele vechi de semne, deoarece alfabetul grecesc era pur fonetic, ceea ce însemna că reprezenta sunete ale vocii umane. Noul alfabet grecesc se putea învăța ușor și repede, fiind nevoie doar de câteva zile, spre deosebire de miile de ideograme chinezești, ce necesitau un efort îndelungat pentru a fi asimilate, unii cărturari chinezi dedicându-și întreaga viață pentru învățarea lor.

Realizarea grecilor nu a fost totuși unică. Limbile semitice – aramaica și ebraica – utilizau și ele propriile alfabete, ce constau numai în consoane, pe lângă cel grecesc, care avea și vocale.

Meșteșugul cititului era destul de puțin răspândit în Grecia antică. Cărțile fiind obiecte rare, chiar și în Atena, un procent foarte însemnat din popor era analfabet. Un exemplu în sensul acesta este consemnat despre marele tragedian Euripide, care deținea o bibliotecă formată doar din câteva suluri de papirus, situație remarcabilă la vremea aceea, hârtia fiind o raritate în Grecia (a se vedea și Martyn Lyons, Istoria Cărţilor, Editura Art, 2011).

La greci, scrierea se desfășura în mod continuu, fără întrerupere, fără spațiu între cuvinte și fără oprire care să marcheze trecerea la un paragraf nou. Scrierea era complet lipsită de punctuație, motiv pentru care era foarte greu de citit. Singurul mod de a o înțelege era cititul cu voce tare, deoarece, în discursul oral, apăreau pauzele naturale, iar textul devenea mai inteligibil.

În viața cetății, documentele oficiale căpătau un rol din ce în ce mai pregnant, însă arhivele și bibliotecile se dezvoltau cu dificultate. Cele mai cunoscute arhive erau cea de la Metroon, înființată în 405 î.Hr., și cea de la Paros – în ele se găseau documente adunate în vase sigilate și contracte, numai că erau destul de greu de consultat. În cadrul proceselor legale, guvernau mai degrabă obiceiul și tradiția, decât înregistrările scrise, un rol important jucându-l memoria personală.

Roma, în perioada Imperiului, era acoperită de inscripții publice, care tronau pe altare, la răscrucile de drumuri, pe monumentele publice, pe sarcofage sau pe pietrele de hotar. Necesitatea urgentă a administrării vastului imperiu impunea o numeroasă clasă alfabetizată de funcționari publici pentru tribunale, armată și administrație. În perioada de aur a Imperiului Roman, alfabetizarea se răspândise chiar și în rândul claselor inferioare ale societății.

Până la Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), nici o bibliotecă nu a fost înființată, urmând ca succesorul său, Augustus (63 î.Hr.-14 d.Hr.), să întemeieze o bibliotecă în numele lui Apollo, pe dealul Palatin. În schimb, multe dintre marile personalități ale Romei dețineau importante colecții de cărți. Cicero (106-43 î.Hr.) deținea un număr important de volume grecești și latine, iar istoricul și filosoful Plutarh îl elogia pe Lucullus (118-57 î.Hr.) pentru deschiderea propriei biblioteci și punerea ei la dispoziția cărturarilor vremii.

În pofida creșterii atașamentului față de carte, romanii și-au păstrat afinitățile pentru prestigiul culturii orale tradiționale. Lectura cu voce tare a rămas o practică des întâlnită în rândul aristocraților bogați, care angajau un lector sau cumpărau un sclav să citească cu voce tare în casele lor. Cele mai citite texte erau poemele epice, urmând ca, în primele secole d.Hr., lectura publică să capete o mare amploare.

Lecturile publice care atrăgeau cei mai mulți ascultători erau previziunile astrologice și literatura erotică sau sentimentală. Odată cu declinul Imperiului Roman, marile biblioteci romane și-au încetat existența. Atacurile „barbare” ce au dus la dezmembrarea Romei au condus și la o descreștere a culturii scrise. Faptul acesta a grăbit într-un mod ireversibil declinul multor instituții culturale romane, excepție făcând cele preluate și întreținute de Biserica Creștină.