Una dintre cele şapte minuni ale lumii este Marea Piramidă din Gizeh, numită şi piramida lui Keops, care a stârnit imaginaţia întregii lumii de-a lungul secolelor, după ce a fost construită de civilizaţia vechilor egipteni de pe malul vestic al Nilului, cu scopul de a servi drept necropolă regilor Kufu, Khefren şi Menkaure, de unde aceştia îşi puteau începe lunga călătorie a sufletului în viaţa de apoi.

În Istoriile lui Herodot (II, 123), vechii egipteni erau descrişi ca un popor cu o credinţă neclintită în viaţa de apoi, iar vestigiile arheologice din epocile străvechi constituie singura mărturie despre complexul de concepţii teologice şi eshatologice descoperite în aşa-zisele Texte ale Piramidelor, scluptate pe pereţii mormintelor ce datează aproximativ din 2550-2100 î.Hr.

Întreaga viaţă a egiptenilor era guvernată de zei, aceştia fiind omniprezenţi în lume şi sursă a tuturor întâmplărilor din natură, societate sau istorie. Exista un număr impresionant de zeităţi, fiecare stăpânind un element al naturii, cu care se identifica: Ra era soarele, Shu era golul, adică atmosfera, Nun era apa primordială, Iah era luna.

O altă categorie de zeităţi era strâns legată de structurile sociale ale ţării, cu precădere cele ale cetăţilor şi provinciilor, caracterizate de prezenţa unui panteon variat: în regiunea Assuan, situată în sudul ţării, se afla zeul Khnum, reprezentat ca un berbec, un zeu creator, înfăţişat adesea ca un olar care creează fiinţele cu ajutorul roţii sale. La Kom Ombo erau adoraţi doi zei cu drepturi egale: crocodilul Sobek şi şoimul Horus. Protectoarea Egiptului de Sus era zeiţa Nekhbet, înfăţişată ca o vulturiţă albă, aflată în complementaritate cu zeiţa cobră Uto, care, din Deltă, proteja Egiptul de Jos.

Regiunea tebană avea în Antichitate un zeu indigen, Montu, având cap de şoim, cu două pene înalte. Era un zeu războinic, reprezentat adesea înarmat cu un arc. Originar din Teba, el a ajuns să fie înlocuit într-o epocă ulterioară cu un zeu de o natură complexă, Amon, care o avea ca soţie pe Mut şi ca fiu pe Khonsu, un zeu selenar. La Dendera stăpânea Hathor, o zeiță celestă cu trăsături de junincă. Puţin mai la nord, la Abydos, era titular un zeu legat mai ales de lumea de dincolo, Osiris, un stăpân al ,,apusenilor” (adică al defuncţilor). În imediata vecinătate, la Asyut, se aflau două divinităţi canine, Anubis şi Upuaut. La Ashmunein (cetatea greacă Hermopolis) se afla zeul Thot, venerat sub formă de ibis sau de babuin (a se vedea şi G. Filoramo, Religiile antice, Polirom, 2008).

Existau şi alte zeităţi care se împărțeau în două grupe – una occidentală, alta orientală – şi erau caracterizate de tradiţii diferite. Alături de aceste divinităţi mai existau multe altele, susţinute de centre urbane mai puţin importante.

Deasupra tuturor zeităţilor se afla Osiris, un zeu cu o natură atât de complexă, încât era în acelaşi timp stăpân, mântuitor, zeu cosmic, celest, pământean şi a devenit principalul patron al morţilor şi al vieţii de după moarte.

Concepţia despre suflet a vechilor egipteni nu era aşa de unitară precum cea creştină. Textele Piramidelor dezvăluie deja foarte multe aspecte cu privire la concepţia despre suflet: omul nu este o realitate simplă, ci un ansamblu de caracteristici şi naturi diverse. Are un corp, care poate fi un complex organic şi activ sau un cadavru; dar are şi un ka, un ba, un akh, un ib, un ren. Sunt concepte greu de înţeles cu exactitate: ren este numele celui decedat, care trebuia păstrat în memoria celor vii şi sub forma unor alte inscripţii pe pietre funerare, spre a nu fi dat uitării; ib este ,,inima”, adică memoria şi voinţa. Mai puţin clară este semnificaţia lui akh, ,,strălucitor” – se pare că acesta este cel decedat care ajunge să aibă o natură celestă; ba, care este tradus aproximativ prin ,,suflet”, este reprezentat ca o pasăre având cap de om, formă sub care defunctul poate părăsi mormântul pentru a intra în contact din nou cu lumea celor vii. Ka, tradus adesea prin ,,dublul”, este un element constitutiv al omului, care reprezintă mai mult sau mai puţin capacitatea acestuia de a fi el însuşi şi care trăieşte împreună cu el; ka supravieţuieşte şi după moarte, atât timp cât trupul nu se distruge, de unde şi preocuparea atât de intensă a egiptenilor de a conserva trupurile cât mai durabil, prin mumificări şi piramide.

Existenţa sufletului după moarte este descrisă sub diferite variante, în funcție de perioada şi divinitatea care domina într-o anumită regiune. Viziunea eshatologică cea mai răspândită în vechiul Egipt a fost cea osiriană. Potrivit acestei concepţii, fiecare defunct îl închipuie după moarte pe Osiris, primind dreptul la o nouă existenţă: ,,Eu trăiesc, eu mor, eu sunt Osiris… Eu trăiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar” (a se vedea N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiilor la popoarele antice). În aşa-numitele Cărţi ale morţilor, adevărate ghiduri pentru viaţa de apoi, aflăm despre periplul sufletului prin Împărăţia subpământeană a morţilor; aici totul este primejdios, ascuns, fatal, plin de fiare îngrozitoare şi monştri ce devorează sufletele, dar care pot fi învinşi prin formule magice. Apoi urmează judecata lui Osiris şi a celor 42 de judecători, unde penitentul trebuie să-şi dovedească nevinovăţia spre a nu fi devorat sau reîncarnat pe pământ la o viaţă mizerabilă. Această călătorie a sufletului avea ca destinaţie finală Împărăţia lui Osiris, Câmpiile lui Iaru sau Imentet; în aceste locuri paradisiace, sufletele cunoşteau fericirea deplină.