O veche anecdotă îl are în centru pe cărturarul și omul politic moldovean Mihail Kogălniceanu. Se știe că era un bibliofil împătimit, posesor al unei biblioteci de mari dimensiuni, ce conținea opere importante. Pe de altă parte, Kogălniceanu avea și numeroși prieteni, cărora le împrumuta cărți…

După un timp, cărturarul a constatat că biblioteca lui devenea din ce în ce mai goală. Cauza era evidentă. În cele din urmă a publicat în gazetă anunțul următor: „Domnul Mihail Kogălniceanu, care nu poate suferi cărțile desperecheate, roagă prietenii săi, ce au asemenea volume de la domnia sa, să binevoiască a veni la locuința domniei sale pentru a ridica şi restul volumelor rămase.”

Cred că printre cititorii acestui articol sunt și unii care înțeleg perfect frustrarea lui Mihail Kogălniceanu. Portretul persoanei apropiate, care îți cere cărți cu împrumut, uitând să le mai returneze, ca și cum nu le-ar fi cerut sau primit vreodată, ne este destul de cunoscut. În unele cazuri, cei care au dat cărți cu împrumut ajung să se obișnuiască încet-încet cu gândul că nu vor mai revedea cărțile date. Ei ajung astfel să înăsprească restricțiile și termenii de împrumut, dorind să se asigure că, în viitor, nu vor mai fi nevoiți să cumpere cărți pentru a doua oară, deoarece nu le-au mai fost returnate exemplarele cumpărate anterior.

Dar există și alt unghi din care putem privi subiectul, și anume cărțile care ne-au fost împrumutate nouă, la un anumit moment. Poate că una ori unele dintre cărțile pe care le-am primit cu împrumut au determinat puncte de cotitură în viața noastră. O carte citită, răscitită, care ne-a plăcut mult, a produs schimbări semnificative în drumul nostru. O singură carte împrumutată de la cineva a putut naște, în sufletul nostru, pasiunea pentru un anumit domeniu al cunoașterii, pentru un anumit subiect, ajutându-ne să dăm un sens mai bun propriei vieți.

Și-atunci, cum am putea găsi oare calea de mijloc? Pe de o parte, am vrea să păstrăm relațiile bune cu apropiații noștri. Pe de altă parte, am dori să păstrăm și cărțile noastre, cumpărate la prețuri semnificative – nu e de ici, de colo să investești în cărți. Problema e complicată, și nici răspunsul nu e simplu. Dar putem ține cont de o serie de aspecte.

În primul rând, ar trebui să îl privim cu atenție pe cel care ne cere cu împrumut o carte. Probabil că-l cunoaștem destul de bine. Vom ști să ghicim dacă este genul de persoană care nu returnează ceea ce a luat cu împrumut. Dacă este o astfel de persoană, nu e indicat să-i împrumutăm cărți. În ce haine am putea îmbrăca oare refuzul? Eventual, într-o serie de întrebări privind interesul lui pentru carte. Dacă răspunsurile pețitorului de carte nu ne sunt pe plac, am putea găsi o scuză pentru a refuza.

Sunt însă și situații când, în fața ochilor noștri, se află cineva cu adevărat pasionat de cărțile așezate frumos în rafturile bibliotecii noastre. Cărțile noastre i-ar putea aduce mari bucurii și, după cum aminteam mai sus, l-ar putea ajuta să-și descopere o pasiune nouă. În astfel de cazuri, ar trebui să fim curajoși și să împrumutăm cărți fără teama că vom fi… prădați.

N-ar trebui exclusă nici situația în care, deși am pierdut o carte, prin faptul că am împrumutat-o, lumea a câștigat un cititor. Ori de câte ori împrumutăm cărți există și riscul de a nu le primi înapoi. Cauzele pot fi multiple, variind de la neseriozitatea unora la cazuri de forță majoră. E limpede că unui bibliofil îi vine greu să se despartă de cărțile sale, pe care le iubește cum părinții își iubesc copiii, însă cărțile pot deveni, măcar în anumite circumstanțe, cadouri, chei, punți de legătură sau poteci pe care sufletele curioase să călătorească în lumea literelor. De ce să nu admitem, măcar teoretic, că o carte pierdută pentru proprietarul ei ar putea fi sămânța bună, care prinde rădăcini într-un sol pe care să-l transforme. Evident, într-unul bun.