Școala Bauhaus (Staatliches Bauhaus / bau - a construi și haus - casă) a fost înființată în anul 1919 în Germania, la inițiativa (și sub coordonarea) arhitectului Walter Gropius. Primul sediu al școlii s-a aflat la Weimar. În urma unor lupte de natură politică, școala este închisă în 1925 și se redeschide, în același an, la Dessau.
În 1932, la presiunile Partidului Nazist, școala se mută la Berlin unde mai funcționează pentru o scurtă perioadă de timp. În 1933 este închisă definitiv. Walter Gropius a condus Staatliches Bauhaus până în 1928 când, simțind că rolul lui a fost îndeplinit și dorind să se dedice activității de arhitect, se retrage. În locul lui este numit arhitectul de origine elvețiană Hannes Meyer, care conduce activitatea până în 1930. Ultimul director al Bauhaus a fost arhitectul german Ludwig Mies van der Rohe.
Inițial, prin Manifestul din 1919, Bauhaus își propunea să participe activ la reînvierea meșteșugurilor și la coagularea artelor în jurul arhitecturii. Catedrala gotică, edificiu medieval cu o înaltă încărcătură simbolică, avea puterea de a coagula în jurul ei întreg efortul comunității și toate breslele meșteșugărești. Într-o modernitate lipsită de speranță și de încredere în umanitate după Primul Război Mondial, un catalizator similar era neapărat necesar. Cu timpul însă, idealul Bauhaus evoluează. Începând din 1923 el devine „artă și tehnologie: o nouă unitate” pentru ca, finalmente, să ajungă „necesitate, nu lux”. Această poziționare de tip socialist, precum și practicarea unei estetici avangardiste au plasat Bauhaus în mijlocul a numeroase conflicte politice care, finalmente, au atras închiderea școlii de către partidul Nazist și persecutarea membrilor comunității.
În legătură cu Bauhaus se vorbește în principal despre arhitectură, despre design și despre pictura unor artiști precum Kandinsky, Klee sau Moholy-Nogy. În cadrul Bauhaus funcționau însă 11 ateliere diferite, dintre care două s-au aflat în strânsă legătură cu evoluția cărții, așa cum o știm astăzi: Legătoria, care a funcționat între 1919 și 1922, precum și Tipografia, care a funcționat între 1925 și 1932.
Mai mult decât o unitate de învățământ, Bauhaus a fost o comunitate în sânul căreia profesori de renume și studenți au căutat împreună noi metode de expresie și noi mijloace de producție. Cu un deziderat finalmente umanist, în spatele idealului Bauhaus a stat, constant, ideea că viața omului modern trebuie să îmbunătățească și că acest lucru se poate face în primul rând printr-o adaptare cât mai solidă la realitățile tehnologice ale epocii industriale. Bauhaus a funcționat exact în acea perioadă în care umanitatea traversa perioada popularizării lecturii, prin perfectarea proceselor tipografice.
Legătoria de cărți a fost un atelier care a avut un statut special întrucât nu se afla, propriu-zis, în cadrul școlii Bauhaus, ci era organizat în colaborare cu Otto Dorfner (numit Maestru al meșteșugului), un specialist cu o reputație remarcabilă în epocă. În 1915, Otto Dorfner preluase legătoria unei foste școli de arte și meserii cu scopul de a o opera ca afacere privată în cadrul căreia, pe lângă activitatea de bază, obișnuia să primească ucenici. Colaborarea cu Bauhaus a început încă de la înființarea Staatliches Bauhaus, în 1919 și, de-a lungul ei, cel puțin 20 de studenți au lucrat în atelierul lui Dorfner. Între ei se numără Fritz Baumann, Paul Klein, Elisabeth Schweitzer, Karl Umlauf, și Werner Voigt.
Otto Dofner
Maeștrii formei, Georg Muche (1920-1921), Paul Kell (1921) și Lothar Schreyer (1921-1922) insistă, în acord cu viziunea Bauhaus asupra artei, ca studenții să fie încurajați în demersurile lor creative și, mai ales, să aibă libertatea de a experimenta. Dorfner, pe de altă parte, susține că de primă importanță este deprinderea corectă a meșteșugului și a aptitudinilor manuale pe care le revendică. Această diferență de viziuni va duce, finalmente, la decizia lui Dorfner de a înceta colaborarea ca Maestru al formei. Cu toate acestea, el va continua să lucreze pentru Bauhaus și să contribuie la apariția mai multor portofolii. Cele mai importante portofolii Bauhaus la care a colaborat Dorfner sunt seriile Gravuri Bauhaus și Noua grafică europeană (1921-1924), Doisprezece xilogravuri ale lui Lyonel Feininger (1920), Mici lumi, faimosul portolofiu al lui Kandinsky (1922), Das Wielandsliedder Edda, al lui Gerhard Marcks (1923) sauSpiel mitKöpfen, al lui Oskar Schlemmer (1923).
După plecarea lui Otto Dorfner din funcția de profesor, una dintre studentele Bauhaus care lucraseră alături de el cinci semestre, Anni Wottitz, reînființează o mică legătorie și continuă experimentele. Coperțile realizate de ea reprezintă, din punct de vedere estetic, o sinteză a multiplelor influențe la care fusese expusă. Pot fi identificate idei ale lui Itten, care în timpul cursurilor pregătitoare își îndemna studenții să experimenteze – prin colaje și juxtapuneri – diverse materialități, influențe etnografice (promovate de Bauhaus atât prin discurs cât și printr-o largă reprezentare bibliografică în biblioteca școlii), concepții ale reprezentanților De Stijl (la care fusese expusă prin prisma cursului pe care îl susținea Theo van Doesburg, curs în cadrul căruia promova ideea compozițiilor geometrice clare, simple, „curate”). În realizarea și decorarea coperților, Wottitz folosește, fără teamă, numeroase materiale neconvenționale: coji, semințe, scoici, lemn sau foiță de aur. Experimentează contraste puternice (roșu, negru, violet) și varii combinații de fonturi. Friedl Dicker și Franz Singer abordează, și ei, o estetică similară.
African Fairytales - Anny Wottitz
Otto Dorfner, Portofolio IV, New European Graphic 1923
Experimentele întreprinse de Bauhaus în cadrul Legătoriei de cărți pot fi considerate incoerente dacă ne gândim la dezideratul lor de a îmbina arta cu tehnologia. Cele mai multe materiale sunt perisabile iar manipularea cărților este dificilă. Demersurile lor pot fi considerate, așa cum le cataloga Otto Dorfner, drept naive, opere ale unor diletanți în ceea ce privește tehnica legătoriei.Trebuie însă avut în vedere faptul că inițial Bauhaus și-a propus să reînvie plăcerea pentru meșteșug, iar meșteșugul presupune și artă, nu doar tehnică. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că modelul lor a fost breasla medievală. Bauhaus nu și-a propus niciodată să fie o școală de meserii. Din această perspectivă, coperțile și legăturile realizate în Legătoria de cărți se încadrează perfect din punct de vedere conceptual. Creativitatea și inovația artistică sunt superioare simplei deprinderi a tehnicii.
În perspectiva acestui atelier, dezideratul Bauhaus era unul clar: acela de a transforma designul de carte în operă de artă, de a transforma cartea, în sine, într-un obiect unic, cu o încărcătură deosebită pentru proprietar. Această idee nu îi aparține lui Wottitz. Ea poate fi întâlnită încă din 1919, atunci când Johannes Itten colaborează cu Otto Dorfner la realizarea Confesiunilor extatice ale lui Martin Buber.
Cultul pentru carte ca obiect, în cadrul Bauhaus, nu era promovat doar de școală ci, mai mult, era asumat de studenți, care dețineau numerose cărți realizate în atelierul lui Dorfner. Eberthard Schrammen, spre exemplu, deținea peste cincizeci de volume cu coperți realizate manual.
Legatura de carte, Bauhaus
Legatura de carte, Bauhaus
Vedere din atelierul lui Otto Dofner
