Suntem sclavii intereselor și vanității? „Maxime” de La Rochefoucauld

Cinic și plin de pesimism, La Rochefoucauld se dovedește totuși un atent și fin observator al omului și al naturii umane. Cugetările lui nu pot să nu trezească în mintea cititorului impresia că a fost radiografiat și dat în vileag, făcându-l să se rușineze. Despre câte cărți s-ar putea spune că își lovesc cititorul în moalele capului cu adevărul despre el însuși?

Publicat recent de Polirom, în colecția „Plural”, volumul Maxime ne face cunoștință, dacă nu-l știam deja, cu François VI, duce de La Rochefoucauld, prinț de Marcillac (1613-1680). Nu este prima traducere în limba română a faimoaselor Maxime ale francezului, existând o altă ediție publicată în 1972, în colecția „Biblioteca pentru toți”, dar este o binevenită readucere în atenție a unui text fundamental, care trebuie descoperit și de noile generații de cititori.

Trebuie spus că, la vremea publicării lor, Maximele lui La Rochefoucauld, veritabil produs al clasicismului francez, au stârnit o dârză opoziție. „Ecoul Maximelor a fost considerabil”, notează traducătorul Cătălin Avramescu în studiul introductiv de la începutul cărții. „La Rochefoucauld, alături de Pascal și de La Bruyère, a rămas în memoria culturală drept unul dintre principalii moraliști francezi.” Opoziția și controversele stârnite de carte nu înseamnă însă că aceasta n-a fost citită atent ori că a rămas fără impact. De fapt, chiar Voltaire scria că „acest mic volum a fost citit cu aviditate; el ne-a deprins să gândim și să dăm ideilor o expresie viguroasă, dar și precisă și delicată.”

Publicate inițial în Olanda, fără numele autorului, cândva spre sfârșitul anului 1663 (sau, conform altor surse, la începutul lui 1664), Maximele au apărut într-o ediție autorizată și asumată de autor, în octombrie 1664. La Rochefoucauld a căutat astfel să se pună la adăpost de posibilele reacții negative și repercusiuni, deoarece conținutul cugetărilor sale avea un potențial exploziv în contextul vremii. E lesne de înțeles de ce doar dacă ne imaginăm pe noi înșine în pielea omului de secol al XVII-lea. Dar chiar și omului din secolul al XXI-lea, mult prea obișnuit să i se gâdile orgoliul și să i se laude potențialul de către corifeii dezvoltării personale, observațiile lucide și tăioase ale gânditorului francez i-ar putea părea descurajante sau măcar deranjante.

De fapt, de unde această rezistență față de niște maxime și cugetări? A spus-o însuși La Rochefoucauld și n-am putea să-l contrazicem: „Motivul pentru care argumentăm atât de mult împotriva maximelor care descriu inima omenească este că nouă înșine ne este frică să nu cumva să fim dați în vileag de ele.” E firesc să nu ne fie pe plac adevărurile incomode despre noi înșine. Dar oare ne este și cu folos?

Cartea ne vorbește în esență despre corupția inerentă naturii umane, orice individ fiind tributar propriilor interese, chiar și atunci când vrea să lase impresia că ar fi animat de cele mai nobile dintre sentimente. Însă La Rochefoucauld nu-i face nicio concesie ființei umane, portretizând-o ca total stricată și incapabilă să se ridice deasupra pornirilor sale meschine. Maximele vorbesc despre orgoliu sau vanitate, despre amor-propriu, vicii, defecte, slăbiciuni, falsitate, înclinații naturale, greșeli, șiretlicuri, gelozie, invidie, ură, soartă implacabilă, ipocrizie, purtări rele, îngustime a spiritului, dispreț, iar lista ar putea fi chiar mai largă de atât. În esență, perspectiva lui La Rochefoucauld asupra lumii este una dezechilibrată. El insistă, fără a minți și fără a inventa, asupra părții rele a naturii umane, acordând prea puțin credit laturii bune, luminoase, ca și cum aceasta nici n-ar exista.

„Frapează, de asemenea, lipsa aproape completă a referințelor la creștinism”, notează același Cătălin Avramescu. O observație necesară, cu atât mai mult cu cât La Rochefoucauld a scris într-o epocă în care, la nivel public, moralității, virtuților și gândirii creștine în genere li se acordau o atenție și un loc aparte. Or, spre deosebire de Proverbele lui Solomon, în a căror tradiție literară se înscriu și Maximele francezului, acestea din urmă nu oferă soluții. O dovedesc afirmații precum: (87) „Oamenii n-ar putea trăi multă vreme împreună dacă nu s-ar trage pe sfoară unii pe alții”; (254) „Interesul pune la treabă tot felul de virtuți și de vicii”; (273) „Există oameni admirați în lume al căror unic merit este de a poseda viciile utile în viața cotidiană”. Virtutea, reiese din numeroase maxime ale ducelui, ar fi doar viciu deghizat.

Cugetările lui La Rochefoucauld nu sunt argumente. Sunt concluzii izvorâte din observarea omului ca individ și membru al societății, a comportamentelor și atitudinilor lui. Cititorul poate subscrie sau nu acestor concluzii, însă nu le poate repudia ca superficiale. Profunda neîncredere a moralistului francez în bunătatea omului este, de fapt, justificată de răul în care acesta persistă. I s-ar putea reproșa totuși lui La Rochefoucauld că nu-i acordă ființei umane vreo șansă de izbăvire, de autodepășire, de trecere într-o ipostază morală superioară.

O citire inutilă a cărții ar fi aceea în care cititorul s-ar sustrage unei introspecții ori autoevaluări serioase, gândind că spusele ducelui sunt „drăguțe”, „bune de pus pe Facebook”. Singura variantă în care Maximele îi sunt cu adevărat de vreun folos cititorului este aceea în care cartea lui La Rochefoucauld devine carte de noptieră, citită și, mai ales, recitită, gândită dincolo de afirmațiile autorului. Deslușirea sensurilor mai adânci ale cugetărilor presupune completarea lor de către cititor, în baza propriei experiențe. Maximele sunt ca un diagnostic neplăcut, dar, odată conștientizată boala, pacientul e mai deschis ideii de tratament.

Volumul Maxime de La Rochefoucauld a fost publicat în ediție bilingvă, în traducerea lui Cătălin Avramescu și Ștefan Vianu.