Cea mai veche formă cunoscută de „hârtie” este papirusul, acesta fiind folosit mai ales în Egipt, Grecia și Roma. Toate marile opere ale Antichității au fost scrise pe papirus, provenit în special din Egipt, principalul producător și exportator de papirus în toate  țările mediteraneene. Papirusul se fabrica din trestia ce creștea în mlaștinile deltei Nilului, iar metoda fabricării a fost păstrată cu sfințenie de către egipteni, secole de-a rândul, ca un secret de mare preț.

Tehnica producerii papirusului era deosebit de ingenioasă: tulpina trestiei era cojită cu grijă în mai multe fâșii, acestea fiind așezate uniform într-un prim strat. Cel de-al doilea strat era pus apoi deasupra lor în unghi drept cu primul strat. Cele două straturi, pentru a se lipi între ele, erau presate o anumită perioadă de timp, iar lichidul din plantă forma substanța de legătură, care ținea straturile împreună. După ce treceau printr-un proces de finisare, foile obținute erau lustruite cu piatră ponce sau cu scoici. Cum foaia de papirus era formată din două straturi suprapuse, fibrele erau orientate diferit pe fiecare parte, formând un «recto» (unde fibrele erau orizontale) și un «verso» (unde fibrele erau verticale).

În general, papirusul era scris pe suprafața interioară, care era, de obicei, mai lipsită de asperități, mai netedă și mai bine finisată. Dimensiunile papirusului variau, însă foile puteau fi tăiate la dimensiunile dorite și, la nevoie, acestea puteau fi lipite între ele pentru a forma un papirus mai lung, care se păstra înfășurat în forma bine cunoscută de sul. În perioada faraonică, lungimea unui astfel de sul nu depășea șase metri, dar în mormintele din Egipt au fost descoperite și exemplare mult mai lungi (a se vedea Martyn Lyons, Istoria Cărților, Editura Art, 2011).

Secolul I d.Hr. aduce cu sine o nouă inovație în materie de „hârtie”, una care revoluționează scrisul și concurează cu papirusul. Această inovație, inițial, purta numele de charta pergamena – hârtie de Pergam, după locul unde își avea originea, Pergam fiind numele unui oraș antic grecesc, situat în zona Aeolis (astăzi, în Turcia zilelor noastre). Pergamentul prezenta unele calități în plus comparativ cu papirusul: avea o rezistență mai ridicată la umiditate, spre deosebire de papirus care, în condiții de umiditate ridicată, avea tendința de a se descompune destul de repede, nefiind potrivit pentru zonele europene cu un climat mai umed. Totodată, pergamentul, fiind realizat din piele de animale, era mult mai trainic și mai rezistent în diferite climate, putând fi înfășurat și cusut alături de alte foi, dar și curățat pentru a fi refolosit.

Pergamentul necesita o pregătire mai deosebită. Pielea de animal trebuia să fie mai întâi uscată, curățată cu multă atenție, apoi netezită cu piatră ponce și, în final, lustruită. Pielea provenea de la tot felul de animale: vite, capre, oi și chiar iepuri și veverițe, însă doar pielea de vițel era considerată cea mai potrivită pentru confecționarea pergamentului.

Pentru Biblia de la Winchester au fost adunate peste 2 000 de piei de vițel, iar după înlăturarea celor cu defecte, au fost consumate pentru confecționarea ei peste 250 de astfel de piei. În perioada romană imperială și până în Evul Mediu, pergamentul era folosit în cancelariile regale pentru a da expresie puterii și opulenței imperiale, iar documentele oficiale de mare însemnătate erau scrise cu cerneală din aur sau argint, utilizându-se pergamente vopsite cu pigmenți scumpi, de purpură.

Hârtia, avându-și originea în China, a început să fie folosită mai intens începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr. Aceasta era foarte subțire și avea doar o singură față pe care se putea scrie. În secolul al VIII-lea, arabii au învățat de la chinezi tehnica fabricării hârtiei și, prin Spania islamică, au introdus hârtia în Europa secolului al XII-lea.