Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

Ți-ai imaginat vreodată diavolii ca pe niște gurmanzi, care înfulecă suflete înăbușite în cuptor și consideră sufletele greu accesibile, ale sfinților de pildă, drept veritabile delicatese? Dar o Academie a Ispititorilor? Greu de imaginat, nu-i așa? Nu însă și pentru faimosul apologet și autor creștin Clive Staples Lewis.

Recomandarea unei cărți intitulate Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr ar putea părea dubioasă sau măcar nepotrivită, mai ales creștinilor. Însă cartea pe care ne-a dăruit-o C.S. Lewis și cu care ne ispitește între copertele ce poartă un astfel de titlu fioros nu este nici tratat de demonologie, nici blasfemie, nici o carte destinată inițierii publicului în lumea tenebroasă a adâncurilor.

Și-atunci, ce sunt Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr? Nici mai mult, nici mai puțin decât o veritabilă incursiune în tainele sufletului uman, o disecție a psihologiei creștinului aspirant sau practicant, o analiză lucidă și profundă a teritoriului vast pe care îl reprezintă sufletul omenesc, o abordare plină de umor — și încă un umor de mare calitate — a vieții creștine cotidiene, văzută ca o luptă constantă, în care sufletul uman este premiul cel mare pentru care se înfruntă două domenii — Răul și Binele (Iadul și Raiul).

C.S. Lewis sucește însă perspectiva, scriind despre trăirile și luptele spirituale ale creștinului din perspectiva întunecimii sale, diavolul Sfredelin, ale cărui epistole (nu mai puține de 31 la număr) sunt adresate unui novice într-ale ducerii în ispită — drăcușorul Amărel. În această perspectivă inversă, Hristos este Dușmanul, dragostea despre care vorbește El este o ciudățenie în spatele căreia „trebuie” că se ascunde vreun plan malefic, iar oamenii..., ei bine, oamenii sunt doar niște biete animăluțe, numai bune de vânat de către diavoli.

Din punctul de vedere al lui Sfredelin, valorile adevărate sunt exact acelea pe care Raiul le consideră nonvalori. C.S. Lewis se folosește de pana iscusită a lui Sfredelin, sfătuitorul abil al mult prea naivului și neîncercatului Amărel, pentru a surprinde numeroasele fațete ale slăbiciunii sufletului uman, pentru a-i arăta cititorului călcâiele lui Ahile (adică acele lucruri, locuri sau puncte ale inimii și minții umane unde săgețile diavolești țintesc pentru a captura sufletul), pentru a evidenția trăsăturile pseudocreștinismului și capcanele amăgirii de sine, dar și pentru a scoate la lumină (din întuneric) răbdarea și iubirea lui Dumnezeu față de om, văzute aici, din perspectivă diabolică, ca realități stranii, lipsite de logică și greu de crezut.

Acest joc de „avocat al diavolului” nu face decât să ridice cât mai sus și mai la lumină frumusețea lui Hristos și iubirea Sa. Parcurgând una după alta epistolele diavolești, sufletul cititorului este sfredelit, descoperindu-se pe sine pustiu, sărac, orb și gol în fața oglinzii, expus în toată rușinea lui. Acesta poate fi pentru cititor momentul întoarcerii armelor împotriva adevăratului dușman.

De prisos să spunem că acest mic tratat este presărat — așa cum era firesc și de așteptat din partea unui filolog de talia lui Lewis — cu mici subtilități și aluzii la diverși autori (cartea chiar îi este dedicată unui alt mare autor și bun prieten al lui Lewis, J.R.R. Tolkien) și creații teologico-literare.

Volumul, apărut la Editura Humanitas, a fost tradus din limba engleză de Sorana Corneanu. Cele 31 de epistole din Sfaturi sunt urmate de un text scris de Lewis câțiva ani mai târziu, și anume Sfredelin propune o închinare. Mai redus ca dimensiuni, acest al doilea text este la fel de spumos. Îl regăsim aici pe Sfredelin ținând o cuvântare cu ocazia dineului anual al Înaltului Colegiu de Pregătire a Tinerilor Ispititori.

Cu afecțiune, Florin Bică, ispititor de cititori

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii