Nu cred să existe o carte care să fi avut o contribuție mai mare în lumea noastră la abolirea pedepsei capitale decât Reflecții asupra pedepsei cu moartea (Humanitas, 2008). Analiză a doi mari gânditori, Arthur Koestler și Albert Camus, elaborată la mijlocul secolului al XX-lea, cartea a avut o influență decisivă în această problematică.

Reflecții asupra pedepsei cu moartea este o carte densă, înțesată de reflecții filozofice, statistici, elemente de natură juridică, totul într-o încercare aproape furibundă de a ne convinge de absurditatea acestei pedepse.

Dacă Koestler s-a ocupat cu precădere de Anglia secolului al XIX-lea, în eseul Reflecții asupra ștreangului, Camus a avut în prim-plan Franța secolului al XX-lea, într-un eseu magistral, Reflecții asupra ghilotinei. Cele două eseuri alcătuiesc cartea amintită (asemenea felului în care Vechiul și Noul Testament formează Biblia), o carte care, cred eu, nu poate lăsa indiferent pe nimeni de bună-credință, indiferent de tabăra în care se situează (aboliționist ori susținător al pedepsei capitale).

Ambii autori – deși erau atei – au avut în vedere, între altele, modul în care creștinismul a răspuns acestei probleme. Dacă pentru vechiul Israel, legea talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte) a fost, în epoca bronzului, o lege conformă condițiilor de viață ale timpului, creștinismul a respins-o în mod categoric prin fondatorul său. Ceea ce au făcut creștinii de-a lungul secolelor e o cu totul altă problemă. Însă în primele secole de existență, Biserica creștină nu a acceptat sub nicio formă pedeapsa capitală. Ulterior, lucrurile aveau să se schimbe.

Despre legea talionului trebuie amintit că, deși era o lege violentă, reprezenta în același timp și o formă de protecție. O persoană nu putea întoarce cuiva într-o măsură mai mare răul pe care aceasta i-l făcuse. Totuși, prin Predica de pe Munte, Isus a înlăturat definitiv această lege sângeroasă (vezi Evanghelia după Matei 5:38,39).

La rândul lui, Camus subliniază că lecția pe care ar trebui s-o învățăm din Vechiul Testament, nemaivorbind de Evanghelii, este „să nu fie ucis Cain, dar să existe pentru el, în ochii oamenilor, un semn de reprobare” (p. 167), respectiv să încetăm să mai alegem ca sursă de inspirație exemplele sângeroase din legea mozaică. După cum observați, de aici m-am inspirat pentru alegerea titlului eseului meu. În Cain însă văd mai mult decât personajul biblic. Văd un arhetip pentru toți ucigașii lumii.

Mă așteptam ca lista statelor care n-au abolit încă pedeapsa capitală să fie mult mai redusă. Am constatat cu surprindere că există 54 de țări unde moartea vine și pe această cale – prin pedeapsa capitală. În numărul lor se înscriu țări respectabile precum SUA și Japonia. De altfel, tot procesul acesta al trecerii de la aplicarea pedepsei capitale la abolirea acesteia a fost unul anevoios pentru majoritatea statelor lumii. Pedeapsa capitală a început să fie eliminată abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, începuturile fiind foarte timide:  Venezuela (1863), San Marino (1865) și Costa Rica (1877).

Islanda a deschis calea pentru abolirea pedepsei cu moartea în secolul al XX-lea (1928), însă a fost nevoie de mai bine de jumătate de secol pentru ca restul țărilor aboliționiste să le urmeze pe cele patru amintite. Și dacă tot am amintit de Franța și Marea Britanie, trebuie spus că ultima execuție în Franța a avut loc în 1977, iar abolirea pedepsei capitale a venit în 1981. Nici în Marea Britanie lucrurile n-au stat mai bine: ultima execuție s-a petrecut în 1964, iar abolirea pedepsei cu moartea, abia în 1998.

Se pot aduce multe argumente contra pedepsei capitale, iar cartea lui Arthur Koestler și Albert Camus le are din plin, însă pentru mine cel mai puternic este următorul: are cineva vreo garanție că, în tot acest proces al pedepsirii unor fapte grave, nu vor muri și oameni nevinovați? Tema aceasta este explorată și în The life of David Gale, tulburătorul film al lui Alan Parker.

Se cunosc cazuri în care au murit nevinovați. Or, chiar și numai pentru un singur nevinovat care a pierit în acest mod, ar putea să compenseze cineva, vreodată, eroarea?

Nu neg existența unor minți diabolice, care au înfăptuit și care comit fapte abominabile, nici nevoia societății de a fi protejată de astfel de indivizi. Dar oare chiar suntem atât de lipsiți de soluții, încât să fim nevoiți să apelăm la o formă de pedeapsă ireversibilă? Militez pentru altfel de pedepse, nu pentru cea capitală. Pledez să nu fie ucis Cain.