În anul 1892 se naște la Travnik, pe meleagurile zbuciumate ale Bosniei, Ivo Andrić, un mare maestru al slovei şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961. Romancier, nuvelist şi poet, acesta a zugrăvit în cuvinte inspirate şi subtile vremurile apăsătoare pe care fiii Bosniei şi Herţegovinei au fost nevoiţi să le îndure timp de mai multe veacuri.

La vârsta de doi ani, Andrić rămâne orfan de tată, fiind crescut doar de mama sa, cu multe greutăţi şi lipsuri materiale, adunând de timpuriu în inimă multă tristeţe şi amărăciune. Adolescenţa şi-o petrece la Travnik, Vişegrad şi Sarajevo, de unde îi rămân întipărite în conştiinţă mai multe impresii dureroase pe fondul fanatismului naţional şi religios, al intoleranţei, al sistemului de castă și al superstiţiilor, impresii pe care Andrić îşi fundamentează mesajul întregii sale proze, îndemnând la convieţuire, toleranţă, înţelegere şi înfrăţire între oamenii ce aparţin diferitelor naţionalităţi sau credinţe.

Studiile superioare le urmează la Zagreb, Viena, Cracovia şi Graz, obiectul lor fiind filosofia. Hrănindu-se cu lecturi din Kirkegaard, Strindberg şi Dostoievski, Andrić îşi construieşte o viziune plenară asupra vieţii nu tocmai optimistă, fiind obsedat de fatalitatea şi slăbiciunea, singurătatea şi suferinţele nemăsurate care împovărează destinul uman.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ivo Andrić scrie trei romane: Cronica Travnikului, E un pod pe Drina (1943) şi Domnişoara (1944). În rândurile următoare voi vorbi despre romanul E un pod pe Drina, cel mai preţuit, mai tulburător şi mai desăvârşit din întreaga sa creaţie.

Excavând străfundurile istoriei în căutarea paginilor însângerate din trecutul zguduitor al unui popor apăsat crunt de jugul otoman vreme de patru veacuri în şir, doar ca la sfârşitul secolului al XIX-lea jugul turcesc să fie schimbat cu altul la fel de asupritor, cel al Imperiului Habsburgic, Ivo Andrić evocă momentele crunte din perioada marilor stăpâniri sprijinite pe prigoană şi sabie, precum şi rezistenţa poporului la toate supliciile.

Romanul urmăreşte dramele şi metamorfozele informe ale suferinţei din existenţa Vişegradului, un orăşel aşezat pe unul dintre malurile Drinei, de-a lungul a patru sute de ani. Istorisirea începe cu momentul central al construirii faimosului pod peste Drina, din porunca lui Mehmet-paşa Sokolovici, şi se încheie cu dramatica distrugere a acestuia la începutul Primului Război Mondial. Structura romanului este formată dintr-o succesiune cronologică de povestiri ale unor întâmplări ce au cutremurat existenţa Vişegradului în decursul vremurilor, povestiri străbătute de un lirism fraged şi încântător, înveşmântate în scriitura bogat expresivă, alături de stilul impregnat cu aroma vechilor cronicari.

Primele capitole vorbesc despre însemnătatea şi importanţa strategică şi economică pe care podul construit peste Drina îl are pentru Înalta Poartă. Tot aici regăsim relatată istoria dramatică a construirii podului din dorinţa acelui temut Mehmet-paşa, care odinioară se născuse şi crescuse în Vişegrad, însă, într-o crâncenă dimineaţă, fusese răpit împreună cu alţi copii de vârsta lui. Din ienicer în armata Imperiului Otoman, acesta avea să devină ginerele şi mâna dreaptă a sultanului.

Memorabilă este evocarea halucinantului exod din anul 1516, al strângerii aşa numitului „bir de sânge”, adică un anumit număr de copii creştini strânşi cu forţa de către turci de prin satele Bosniei şi Herţegovinei, sortiţi să devină ieniceri.

„Copii aleşi erau căraţi pe căluţi bosnieci, înşiruiţi într-un convoi atât de lung încât de-abia îl puteai cuprinde cu privirea. Fiecare căluţ purta în spinare, de-o parte şi de alta, câte un coş împletit, cum sunt cele pentru fructe; şi în fiecare coş fusese pus câte un băiat cu bocceluţa şi cu fărâma lui de pită, ultima mângâiere pe care o mai ducea cu el de la vatra părintească (...). La câţiva paşi de ultimii cai se târau după caravana asta ciudată, răzleţiţi, aproape fără suflare, mulţime de părinţi sau de rude ale copiilor acestora duşi pentru totdeauna şi sortiţi să devină turciţi şi circumcişi într-o lume străină, să-şi uite credinţa, neamul şi ţara (...). Cele mai numeroase erau femeile, mame, bunici sau surioare ale băieţilor răpiţi. Când se apropiau prea mult de convoi, călăreţii agăi le împrăştiau cu lovituri de bici sau mânându-şi caii peste ele, cu strigăte asurzitoare (...). Deosebit de îndărădnice şi de nestăpânit erau mai ales mamele. Le vedeai alergând cu paşi repezi şi hotărâţi, fără să se uite unde calcă, cu pieptul dezgolit, despletite, uitând de tot ce se afla prin preajmă, văietându-se şi bocind ca după mort, în timp ce altele, aproape ieşite din minţi, gemeau, urlau de parcă durerile facerii le-ar fi sfâşiat pântecele şi, orbite de lacrimi, se năpusteau de-a dreptul în bicele călăreţilor. Şi la fiecare lovitură răspundeau întrebând fără rost «Unde mi-l duceţi? Unde mi-l duceţi?», câte unele încercau să-şi mai cheme băieţii pe nume ca să le mai dea câte ceva din fiinţa lor, cât pot să cuprindă două cuvinte, o ultimă povaţă sau un sfat pentru drum «Rade, fecioraşul meu, să n-o uiţi pe măicuţa...!», «Ilia! Ilia! Ilia!» striga o alta, cătând cu ochii deznădăjduiţi căpşorul cunoscut şi drag şi-şi repeta strigătul, necontenit, de parcă ar fi vrut să întipărească în mintea copilului numele acesta creştinesc care, peste câteva zile, avea să-i fie răpit pentru totdeauna.” (pp. 39-40)

Arta de a zugrăvi filigranul personajelor cu o rarisimă măiestrie le redă acestora aura de neuitat prin care vor rămâne prezente în mintea şi spiritul cititorului mult timp după finalul lecturii.

Bogăţia întâmplărilor şi situaţiilor pline de simbolism liric sau tragedii, suferinţe şi nenorociri, autenticitatea şi naturaleţea cu care sunt relatate povestirile desfăşurate pe mai multe secole, aduc în faţa cititorului drama Bosniei şi Herţegovinei subjugate, însângerate şi înlănţuite. Aceeaşi cupă a suferinţei a băut-o şi poporul român până la ultima picătură.

Romanul E un pod pe Drina a apărut în anul 1962 la Editura pentru Literatură Universală în excelenta traducere a lui Gellu Naum şi Ioana G. Seber, având un număr de 423 de pagini.

Articol scris de Marius Baltă