Trebuie să mărturisesc dintru început: nutresc faţă de Petru Creţia o imensă admiraţie. Îmi slujeşte drept model de intelectual, de bărbat autentic al culturii române, de român, de om. Nu cad în păcatul idolatriei, însă continui să cred cu tărie că a fost unul din marii oameni de cultură ai acestei ţări care, alături de mulţi alţii, nu a fost niciodată onorat pe măsură, nici recunoscut în adevărata amploare a spiritului său.

Petru Creţia s-a născut la Cluj în anul 1927. În perioada 1952-1971 a urmat o carieră universitară la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti, iar din 1975 a îngrijit, sub egida Academiei Române, ediţia critică a operei lui Mihai Eminescu. A fost un foarte elocvent eseist şi un rafinat filolog şi elenist, traducând dialoguri celebre din Platon – Phaidon, Banchetul, Hippias Minor, Ion, Euthyphron, Menon –, precum şi anumite cărţi semnificative din Biblie – Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth şi Cântarea Cântărilor.

Volumul pe care doresc să îl aduc în atenţia cititorilor poartă titlul Luminile şi umbrele sufletului; paginile acestei cărţi conţin un adevărat izvor de înţelepciune. Petru Creţia realizează cu măestrie un tablou al complexităţii şi adâncimii sufletului uman, arătând că omul, deşi este un amestec complicat şi ambiguu de lumini şi umbre, urâţenii şi frumuseţi, josnicii şi elevaţii, puteri şi neputinţe, chinuri şi vulnerabilităţi, totuşi nu rămâne o fiinţă indescifrabilă şi nici damnată. Nu este un tratat de morală, ci mai degrabă o „călăuză către adevărul din noi înşine”, o analiză mai atentă a stărilor definitorii ale omenescului decât ne îngăduie prea frecventa orbire de sine pricinuită de greul şi graba nesfârşită a vieţii noastre de zi cu zi. „Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută tot timpul să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceva ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?” [p.8].

Eseurile din cartea aceasta sunt tămăduitoare pentru spirit, luminează înţelegerea asupra vieţii, pasiunilor şi viciilor ce ne înlănţuie, descoperă metodele eficiente de a ieşi din starea de confuzie a cugetului pentru a evolua către excelenţa umană, bucuria de a trăi sau vrednicia de a fi om. Astfel, Petru Creţia sondează la mare adâncime în străfundurile sufletului nostru, vorbind despre blândeţe ca fiind altceva decât politeţea; ea ţine de puterea noastră de iubire şi este una din manifestările ei. Blândeţea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranţa vinovată sau cu nepăsarea. Numai că rigoarea morală e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu încruntarea justiţiară. De fapt, blândeţea este înclinarea, firească la unii, dobândită la alţii, de a evita violenţa. Atât cât este posibil şi legitim. Dar nu ajunge atât: e nevoie de o undă de căldură, de un anumit fel de a privi şi de a zâmbi, de cunoaşterea acelui limbaj care este doar al blândeţii, acela care îţi permite şi să dojeneşti cu blândeţe. „În Evanghelia după Matei (5, 5), a treia fericire sună astfel: «Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul», nu spre folosul lor ca stăpânitori, ci ca trimişi ai Domnului, ca legislatori ai păcii şi ai îndurării, aşa cum spune scrisoarea lui Iacob (3,17-18): «Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei ce aduc pace în lume», imediat după ce arată că «Înţelepciunea care vine din înalt este întâi de toate curată, apoi iubitoare de pace, blândă, lesne de înduplecat, plină de milă şi de roade bune, fără părtinire şi fără făţărnicie»” [p.63].

Aşadar, este nevoie de o anumită calitate a sufletului, dar care poate fi şi cultivată, dobândită ca disciplină interioară, a meditaţiei la cele omeneşti, a lecturilor; se cunosc cazuri de oameni care au devenit blânzi din „neblânzi ce erau”. Ceva a coborât asupra lor ca un har. „Iar harul cel mai mântuitor care a coborât asupra lor este blândeţea faţă de cei slabi şi neapăraţi şi neştiutori. Nu e vorba numai de milă, ci de îndurare delicată şi tandră. A fi rău cu copiii neştiutori şi care vin spre tine cu încredere, a fi grosolan cu bătrânii năpădiţi de neputinţe, cu cei slabi de minte, cu cei speriaţi, cu umilii şi umiliţii pământului rătăciţi în Babilon, a răspunde vorbei gentile şi zâmbetului cu încruntare şi întrebării sfioase cu sudalmă, a înghionti pe cel istovit să meargă mai departe, a lovi cu cizma pe cel căzut, toate acestea şi altele ca acestea câte se petrec la antipodul blândeţii ne învaţă mai bine decât orice ce este blândeţea”. Contrariul ei l-am văzut operând în lume – şi mirosea a infern. Infernul nu ca loc de pedeapsă: infernul ca virtualitate perpetuă a naturii omeneşti [p.65].

Tot aici vom găsi pagini încântătoare despre demnitate, cuviinţă, vrednicie, dreptate, adevăr, credinţă, dar şi despre mediocritate, ticăloşii, prostie, suferinţă, văicăreală, superficialitate, tristeţe şi multe altele. M-am oprit la blândeţe pentru a vă arăta ce preţioase suavităţi pot sălăşlui în cuvinte, cât har de o miraculoasă consistenţă, câtă frumuseţe interioară şi câtă înţelepciune autentică a investit în această carte Petru Creţia.

În paginile acestei cărţi, oricine se poate regăsi; pagini savuroase, cuceritoare, simple, dar cu înţelesuri şi semnificaţii adânci, venite, parcă, din înţelepciunea aurorală a filosofilor stoici, ne îndeamnă la meditaţie, introspecţie, orientare către universul interior al spiritului şi cunoaştere de sine. Oricine va citi această carte va fi pe deplin încredinţat că a citit una din cele mai valoroase şi mai frumoase cărţi ale culturii române; se va simţi câştigat, înălţat, edificat, luminat.

Volumul Luminile şi umbrele sufletului a apărut pentru prima oară la editura Univers Enciclopedic în anul 1975. Apoi a fost reeditat de Editura Muzeul Literaturii Române în anul 2000 cu titlul Eseuri morale, iar în anul 2004 a apărut la editura Humanitas volumul numit Studii filosofice care includea şi o parte din eseuri. Ediţia de faţă ce poartă titlul iniţial a fost tipărită într-o superbă ediţie de lux în anul 2015, precedată de o altă ediţie publicată în 2011, ambele la editura Humanitas.