Capodoperă a literaturii cehe și a literaturii universale, Peripețiile bravului soldat Švejk (titlul original este Osudy dobrého vojáka Švejka za světové války) este genul de roman pe care, dacă stai și te gândești bine, greu îl poți asemui cu vreun alt roman ori să-l integrezi într-o categorie anume. Roman satiric? Roman de război? Sau antirăzboi? Roman de aventuri? Cel mai probabil, toate acestea la un loc și încă multe altele. Indiferent care a fost intenția autorului Jaroslav Hašek, cert este că rezultatul final este unic în felul lui.
Peripețiile bravului soldat Švejk este un roman-frescă, înfățișând ochilor cititorilor un tablou pitoresc al Primului Război Mondial. Cronica războiului, așa cum o scrie Hašek, este o parodie a marilor epopei eroice. Războiul nu este aici o paradă de figuri războinice precum Ahile și Hector, nici o înșiruire de fapte de arme, pline de curaj (chiar dacă titlul îl numește „brav” pe eroul principal al cărții), ci o lungă succesiune de întâmplări din care ființa umană iese șifonată rău, lipsită de demnitate.
Romanul lui Jaroslav Hašek are ceva din umorul negru al romanelor de război ale suedezului Sven Hassel, dar și relicve din amploarea și absurdul lui Don Quijote de la Mancha de Cervantes. Dincolo de acestea, cartea are propria amprentă irepetabilă, o sevă a sa, care o face unică în istoria literaturii.
Fiind vorba de o satiră, n-ai cum să nu râzi, iar primele 40-50 de pagini sunt o veritabilă „bombă de umor”, pentru ca mai apoi lucrurile să se tempereze pe măsură ce bravul soldat Švejk intră în tot felul de încurcături, iar războiul începe să își arate fața sa demonică.
Peripețiile bravului soldat Švejk este, din păcate, un roman neterminat, la fel ca Suflete moarte al lui Gogol. Hašek a murit la 3 ianuarie 1923, înainte de a-și termina opera. Este bine de știut lucrul acesta de la început, fără să ne închipuim că din cauza aceasta cele aproape 700 de pagini ale cărții ar fi mai puțin memorabile sau că n-ar merita citite. Cartea se termină abrupt, în mijlocul acțiunii, lăsându-ne să ne întrebăm ce soartă i-ar fi hărăzit autorul personajului. Anumite indicii din text par să sugereze că Švejk urma să supraviețuiască războiului; poate că doar unul ca el era capabil să treacă prin grozăviile conflagrației mondiale, reușind cumva să scape ghearei morții. Ceea ce se poate spune sigur este că cele câte sute de pagini vor fi suficiente oricărui cititor pentru a ajunge să-l îndrăgească pe bravul soldat ceh și pentru a-i lăsa în suflet dorința de a reciti cândva romanul lui Hašek.
Alături de Švejk, găsim în roman un mare număr de personaje deraiate – idioți, vicleni, prefăcuți, lași, mincinoși, lăudăroși, trufași, incapabili. Švejk însuși este un astfel de personaj – deși e greu de spus dacă e viclean ori doar ingenuu –, un maestru al divagării de la subiect, gata oricând să spună o anecdotă sau să relateze o întâmplare mai veche, pe care o asociază cu ceea ce i se întâmplă. Pare că universul lui Hašek este populat doar de ființe corupte, avariate din punct de vedere moral, incapabile să aibă vreun ideal care să se ridice deasupra instinctelor primare. A căuta un om drept și întreg la minte în romanul lui Hašek este totuna cu a căuta acul în carul cu fân. Poate tocmai de aceea mi-a atras atenția pasajul următor:
„Švejk și bătrânul genist Vodička stăteau pe banca de lângă ușă cu încă vreo câțiva ostași de pe la diferite regimente și unități.
— Ia uitați-vă, fraților, zise Vodička, la băiețașul acela ungurean de lângă fereastră; priviți-l cum se închină, scârba, ca să scape cu bine. Spuneți drept, nu i-ați rupe gura de la o ureche la cealaltă?
— E un om de treabă, interveni Švejk. A ajuns aici pentru că n-a vrut să recruteze. E împotriva războiului, e adventist și a fost închis pentru că nu vrea să ucidă pe nimeni. El păzește porunca Domnului, dar dumnealor i-au scos-o pe nas. Înainte de război, tot așa, trăia în Moravia un domn cu numele Nemrava; nici ăla n-a vrut să ia flinta pe umăr, când a fost încorporat; zicea că e împotriva principiilor lui să poarte flintă.” (p. 347)
Švejk nu este deci singurul caraghios. Alături de el, Hašek introduce în scenă multe alte personaje memorabile, inspirate cu siguranță (după cum o sugerează și postfața scrisă de autor pentru primul volum) de persoane reale, cunoscute autorului. Locotenentul Dub, care suferă de autoritarism și îi amenință pe toți că, deși nu îl cunosc sau îi cunosc doar partea bună, vor ajunge să îi cunoască și partea rea, este un astfel de exemplu. Apoi mai este și cadetul Biegler care aspiră la o carieră în armată, fiind obsedat de regulamentele militare și de istoria războaielor. Soldatul Baloun, întotdeauna înfometat și un incorigibil șterpelitor de mâncare, completează lista personajelor care populează lumea lui Švejk. Preotul militar Otto Katz, pus tot timpul pe distracție, fără a avea nicio preocupare spirituală serioasă și folosindu-se de poziția lui doar pentru a duce o viață de trântor, este dintre cei care, după mărturisirea autorului, a trăit aievea. Pana lui Hašek nu iartă pe nimeni, indiferent de gradul militar. Pe rând, generali, colonei, locotenenți ș.a.m.d. sunt expuși în toată splendoarea ridicolului, cu patimile și fixurile lor.
N-am nicio îndoială că romanul lui Hašek este presărat cu numeroase aluzii care vor rămâne nedescifrate cititorului aflat prea departe de timpul autorului, de lumea lui Švejk, de anii frământați ai Primului Război Mondial și de realitățile politice ale acelor ani. Asta nu înseamnă că Peripețiile bravului soldat Švejk nu merită atenția publicului cititor de astăzi. Dimpotrivă…
Josef Švejk intră în scenă ca idiot absolut, încadrat astfel din punct de vedere medical și recunoscând-o el însuși, cu seninătate și sinceritate totală, ori de câte ori cineva aduce vorba despre asta. Personajul, care își petrece timpul prin cârciumi și își câștigă existența vânzând câini pe care îi prezintă ca fiind de rasă, pare de o prostie incomensurabilă. Pe măsură ce îl însoțim în periplul său prin Imperiul Austro-Ungar, începem să ne îndoim totuși de faptul că ar fi ceea ce, medical, se numește idiot. Švejk pare mai degrabă doar un om care se lasă în voia sorții ca picătura de apă care se lasă prinsă în șuvoi și purtată oriunde, patriot, gata de sacrificiu, sincer până la ridicol, un incompetent de bună credință, un copil în trup de adult, un șmecher care, uneori, știe să se ferească de a spune pe șleau ceea ce îi trece prin minte, dar care pare specializat în a spune adevărul gol-goluț indiferent de consecințe.
De-a lungul romanului, cititorului va remarca o anumită schimbare sau evoluție a lui Švejk, ca și cum părintele său literar ar fi decis pe parcurs că bravul soldat merită să fie mai mult decât un idiot sau un încurcă-lume, poate un filosof cu o perspectivă inedită asupra existenței umane, un fel de Nastratin Hogea care iese din bucluc cu aceeași ușurință cu care intră în el.
Replicile lui Švejk stârnesc râsul cititorului, mai ales că bravul soldat vorbește întotdeauna cu o anumită doză de convingere, de parcă ar spune lucruri asupra cărora nu există nicio umbră de îndoială. Un exemplu de asemenea replici: „Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că-mi dau seama. Eu am spirit de observație, dar îmi vine mai târziu și totdeauna după ce s-a întâmplat ceva neplăcut” (p. 200). De altfel relația dintre Švejk și locotenentul Lukáš este una de lungă durată, caracterizată de loialitatea celui dintâi față de superiorul său și de exasperarea celui din urmă față de brava și neasemuit de poznașa lui ordonanță. Dialogurile dintre cei doi sunt unele dintre sursele de umor ale cărții.
Švejk poate fi asemuit cu Ulise (Odiseu), eroul grec care străbate mările și lumea, departe de casă, din cauza unui război absurd care, la urma urmei, nu-l privește. Deși nu are demnitatea lui Ulise, Švejk are și el un anumit fel de înțelepciune care, cum-necum, îl scoate mai mereu din încurcătură.
Cartea lui Hašek a devenit, treptat, una dintre acele opere care se impun, grație valorii și timpului, într-o galerie destul de restrânsă a capodoperelor literare, iar asta în ciuda faptului că, la început, nu a fost bine primită în toate mediile. Traducerea în limba germană a fost distrusă de naziști la începutul anilor 1930. Polonezii și bulgarii au interzis cartea în epoca respectivă, iar în bibliotecile armatei cehoslovace cartea a fost îndepărtată din rafturi în 1925. Romanul a rezistat însă. Švejk a supraviețuit tuturor „atentatelor” împotriva vieții sale ca personaj literar. Astăzi există chiar și un asteroid care îi poartă numele. Bertolt Brecht a scris o piesă de teatru bazată pe romanul lui Hašek, au existat numeroase adaptări dramaturgice și chiar și adaptări cinematografice. Ba a apărut chiar și termenul svejkism, prin care este desemnată pasivitatea dusă la extrem.
Spuneam că Peripețiile bravului soldat Švejk poate fi considerat și un roman antirăzboi deoarece, indiferent câte hohote de râs ar acompania citirea cărții, cititorului nu-i va scăpa cu siguranță faptul că toată această bufonadă vrea să arate că războiul – națiuni luptând una împotriva alteia și indivizi urându-se unul pe altul fără să se fi cunoscut – este, poate, cel mai absurd lucru din istoria umanității. Redau mai jos un pasaj care ilustrează tragismul războiului și tristețea pierderii inutile a unui număr uriaș de vieți omenești…
„Predominau soldați din cele mai diferite unități și de cele mai felurite naționalități, pe care urgia războiului îi azvârlise în spitalele militare din Tábor și care plecau acum din nou pe front pentru a se alege cu alte răni, ciopârțeli și dureri. Se duceau să-și cucerească crucea de lemn de pe mormânt, unde după ani și ani, pe câmpiile triste ale Galiției orientale, se va legăna bătută de vânt și ploaie capela militară austriacă spălăcită, cu «franticul» ruginit, pe care din când în când se va așeza, întristat, câte un corb bătrân, amintindu-și de marea desfătare de pe vremuri, când găsea aici un îmbelșugat ospăț de gustoase cadavre omenești și hoituri de cai, când sub șapca pe care stă se afla cea mai aleasă trufanda – ochiul de om” (p. 209).
În același spirit antirăzboi, un personaj afirmă cu convingere la un moment dat: „Nu există eroi, dragul meu; există numai vite mânate la abator și măcelari cuibăriți pe la statul-major…” (p. 271). Războiul, așa cum îl descrie Hašek, este o luptă pentru supraviețuire, un abator în care, pentru ca unii să rămână în viață, mulți alții au trebuit să fie sacrificați.
Aș încheia citând ceea ce, pentru mine, este poate cel mai trist pasaj din această carte fabuloasă. Într-un rar moment de apropiere prietenească între locotenentul-major Lukáš și Švejk, acesta din urmă îi spune celui dintâi: „Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că nu plâng. M-a apucat numai așa, o părere de rău, că noi amândoi, în războiul acesta, suntem cei mai nefericiți oameni de sub soare și că n-avem nicio vină. E îngrozitor când stau și mă gândesc bine…” (p. 320). O clipă de luciditate care se așterne dureros peste toate monologurile hazlii ale personajului și peste tonul general de satiră al romanului.
Peripețiile bravului soldat Švejk a apărut, în traducerea lui Jean Grosu, la Editura Art, în colecția „Cărți cult”.
